strange feeling

sâmbăta trecută mi s-a întâmplat cel mai ciudat lucru... era un vânt cumplit, aveam căștile în urechi... mergeam îngândurată. deodată un bătrân se oprește lângă mine și văd că spune ceva... îmi scot căștile și îl rog să repede ce a zis...
Nu vă supărați... lucrați cumva la Asociația X?
Asociația aceasta X purta un nume destul de comunist și nu îmi suna deloc cunoscut... îi răspund liniștită Nu! și dau să plec... dar el începe a-mi bâigui ceva despre suflete... mă uit la el ciudat și îi zic Nu înțeleg ce vreți să spuneți!. Atunci ochii i se umplură de lacrimi, îi ridică în sus Nu vreau să vă supărați! Semănați perfect cu soția mea care a murit acum doi ani... și m-am gândit că poate sunteți ea... M-am panicat puțin întrucât nu era nimeni în jur...
Vă dau un leu dacă asta vreți. I-am spus crezând că încearcă să mă impresioneze... Mi-a zis că nu îi trebuie banii mei... Eu vreau să vorbesc cu dumneata... cred că prin tine pot vorbi cu soția mea. Clar că aici m-am panicat rău de tot. Am scos un leu din buzunar și i l-am pus în mână, mi-am pus căștile înapoi în urechi și am luat-o repede la pas... L-am auzit strigându-mi Nu, te rog, nu pleca și începu să plângă... Eram speriată... Și am mers vreo cinci minute fără să mă întorc... Când m-am întors să văd ce face l-am văzut încremenit în același loc în care l-am lăsat... iar tot corpul parcă exprima doar dezamăgire... pierdea din nou ceva ce nu avusese niciodată...
Mi-a fost milă de el... gândându-mă la sentimentul care l-a cuprins... și poate atât de multe amintiri... atât de mult dor, tristețe se resimțea în glasul lui...

bad day

îl văzu de departe... nu îl recunoscu de la început... însă ca și prima dată îi atrase atenția... ar fi vrut ca și el să o vadă la fel cum îl vedea ea pe el... totul în jurul lui dispare iar tot ce poate vedea e el... era ascuns în mister sub umbrelă întrucât nu îi putea vedea fața... mersul lui îi reînvie amintiri pe care încerca să le uite... nici ea nu știa dacă îi erau dragi acele amintiri sau dacă le ura... oricum simți un fior ușor care i se strecură pe mâinile reci ce începură să îi tremure...

își aminti doar o altă zi de primăvară... dar frumoasă... ea îi șopti Știi că țin la tine? El rămase puțin gânditor, apoi zâmbi și îi spuse Oare cum e posibil să nu te iubească cineva? ... Nu i-a răspuns cum ar fi vrut ea, dar nici ea nu credea că ține la el...

Îi dispăru din minte aceste gânduri... și își aținti privirile asupra umbrelei parcă dorind să vadă prin ea... El trecu pe lângă ea... Privirea lui fixă îi aminti cât de mult se străduiește să nu îl urască... Îl privi adânc încât el își întoarse privirea... iar ei îi răsuna în minte aceleași vorbe pe care i le șoptise mai bine de un an... Indiferent ce ar face, unde ar merge...  e întotdeauna în spatele ei.


[pasaj Maci de iarnă]