But tomorrow... ?

[un eseu nu foarte reusit pe care l-am scris cand eram la inceputul clasei a IX-a... candva obisnuiam sa scriu si sa particip la concursuri nationale... am multe premii nationale... dar din clasa a X-a am renuntat la a mai scrie... eseu gasit pe net in revista scolii aici].

        Am fost copil; mult timp nu ştiam ce înseamnă lupta cu gândurile, cu dorinţa… mult timp nu am ştiut ce e viaţa, ce presupune ea şi ce însemnătate are aceasta. Mi-aş fi dorit, cu toate acestea, ca viaţa să nu se fi schimbat şi mereu să fi rămas asemeni perioadei ce şi acum mi-o amintesc ca pe un vis frumos, din care mi-ar fi plăcut să nu mă trezesc nicicând.

        Am fost copil cândva şi parcă acea perioadă e pierdută în ceaţă şi cu greutate îmi mai amintesc acele clipe unice pentru că viaţa m-a schimbat sau poate viaţa s-a schimbat!? Cine mai poate şti!?
        Dar, într-o zi, nu cred că a fost tocmai cea mai bună zi din viaţă, destinul a hotărât că prea mult totul fusese bine şi frumos… totul s-a schimbat… totul…până şi eu m-am schimbat…
        Povestea este lungă iar cuvintele sunt prea goale şi prea puţin capabile să descrie starea şi sentimentele ce m-au cuprins în acele momente. Poate că, dacă aş fi reuşit de la început să înţeleg ce importanţă covârşitoare vor avea câteva cuvinte ce încercau în zadar să îmi spună că trebuie să schimb oraşul în care locuiam … poate că toate nu ar fi fost atât de greu de suportat dacă nu ar fi fost fratele meu care a fost nevoit să rămână departe de noi . Mi-a surâs idea mult, eram bucuroasă că voi descoperi ceva nou, dar…nicicum nu m-am gândit că în spatele acestui ,,nou’’ se pot afla şi lucruri care nu îmi vor lumina viaţa, lucruri ce s-au dovedit a-mi fi marcat conştiinţa şi întreaga viaţă într-un mod ireversibil.
        Mult timp, poate prea mult timp nu am înţeles ce înseamnă acest lucru: nu era capabil
copilul din mine să înţeleagă şi părţile negative ce le presupunea această schimbare. Nu am priceput nimic din ce se întâmpla sau poate, mai exact, din ceea ce urma să se întâmple, deşi am văzut în ochii mamei şiroaie de lacrimi în timp ce pregătea bagajul, ba, uneori şi-a ieşit şi din fire, pentru că pentru o mamă despărţirea de fiu este ceva dificil, chiar dacă durata despărţirii este determinată. Abia în dimineaţa când mi-am strâns fratele în braţe şi am fost nevoită să îi spun ,,Adio!’’, abia atunci, în acele clipe, când iam simţit lacrimile am priceput ce se întâmplă: urma să plec într-un loc străin în care familia mea nu cunoştea pe nimeni, ceea ce însemna că nu aveam pe nimeni să ne susţină, singurul sprijin găsindu-l
doar în ajutorul divin.
        Apoi, pe fratele meu nu ştiam când urma să îl mai văd. Dar, cred că mi-a fost greu să renunţ la toţi cei care mă cunoşteau şi care se considerau a-mi fi prieteni, iar numărul acestora era mare, astfel încât pierderea acestora a fost un lucru nu tocmai uşor de suportat. Dar, toate acestea, poate au fost menite pentru a mă întări şi pentru a mă face să pot înţelege că viaţa presupune şi unele lucruri pe care indiferent dacă le acceptăm sau nu tot trebuie să se întâmple…
       Toate acestea le-am înţeles în momentele în care, deja eram în drum spre Suceava. Plângeam în acele clipe, iar lacrimile naturii, şi ele se loveau de geamul maşinii, părând într-un mod a mă consola, făcându-mă a crede că nu sunt singura care sufăr. A fost un lucru foarte interesant să stau într-un oraş despre care nu ştiam nimic … a fost ca şi cum m-aş fi născut din nou, dar o naştere în care doar sufletul trăieşte anumite schimbări … Să stabilesc relaţii cu oamenii pe care nu-i ştiam, să vorbesc cu ei, să mă împrietenesc, chiar să ajung să îi iubesc, a fost un lucru atât de neobişnuit pentru mine …
         A trecut totul… momentele de început, de acomodarel nu au însemnat nimic pentru ceea ce a urmat … acesta a fost doar începutul unui “joc” foarte complicat … ce a necesitat îndeplinirea unor reguli uneori poate prea stricte pe care eu nu am reuşit să le respect. Se pare că lumea nu e dornică să stabilească relaţii cu oameni despre care nu ştiu nimic, dar, despre care, nici nu au dorinţa de a afla ceva. Sunt probleme poate prea devenite “obişnuite’’ pentru omenire, probleme pe care au uitat să le mai privească cu seriozitatea necesară… probleme cu care se confruntă toţi, dar pe care nimeni nu le mai înţelege la adevărata lor valoare.
          Dar, “jocul” meu impunea o nouă regulă … întoarcerea în oraşul natal … unde urma să-mi revăd fratele. Mi-aş fi dorit doar atât de mult să nu trec din nou prin aceleaşi sentimente datorate unei despărţiri de nişte oameni la care ţineam mult . Însă, în faţa acestui “joc” a destinului nu te poţi impune …
          Am acceptat totul aşa cum era … ne-am reîntors, aşadar în Iaşi, mi-am revăzut fratele şi am reîntregit familia din nou … acest lucru mi-a dat forţa de a trece peste noile probleme care urmau să apară .
         Aici, m-am confruntat cu un nou sentiment dureros: mă uitaseră toţi cei pe care îi consideram prieteni …
         Dar, în urma tuturor acestor lucruri, am învăţat multe altele , m-am schimbat foarte mult şi am devenit mai precaută. Uneori mă întreb de ce a fost nevoie de această schimbare … de ce a trebuit să descopăr unele lucruri despre care aş fi fost mult mai fericită să nu ştiu nimic …
            Dar, acum … viaţa s-a calmat … pentru cât, nu ştiu … dar cel puţin încerc să mă bucur de ceea ce are ea bun cât mai mult . A fost greu să înţeleg că viaţa e frumoasă şi merită trăită … că zâmbind nu poţi fi înfrânt nici chiar în mometul unei aşa-zise “înfrângeri”. Acum ştiu aceste lucruri şi încerc să nu le uit , dar totuşi… viaţa nu e numai “zâmbet” aşa că
nu uit nici de partea întunecată şi rece ce o poate ascunde .

brrr... frig... în văzduh miros parfumul toamnei peste tot... în frunzele copacilor, în stropii de ploaie, în norii gri cenuşii, în copacii bătrâni, în fructele coapte, în struguri, mere, pere, gutui, prune, în legume, ardei, vinete... o minunăţie...
toamna te prinde în sevraj... e un drog puternic cu efecte diferite... pe unii îi deprimă... pe alţii îi încântă...

m-a udat toată... la început m-am supărat pe picurii reci... apoi am început să zâmbesc şi chiar să mă amuz... am lăsat să cadă picurii unde îşi doresc ei... nu i-am oprit... am ajuns îngheţată dar iubesc toamna un pic mai mult decât primăvara...
Păsările încep să plece... curând totul va fi pustiit.... ca după o furtună... iar atunci când va ninge mă voi ascunde sub plapumă... mă voi face mică mică... şi voi adora să privesc cum ninge în timp ce ascult lemnele cum trosnesc în sobă.... anotimpurile sunt minunate la casă... la ţară...
toate ascund minunăţii... şi ar fi urât să spun că un anotimp îmi place mai mult decât altul... îmi plac toate...