Macii

„Şi am venit aici doar pentru că te-am iubit.”

Două umbre care  cândva îşi spuneau iubiţi, dar azi erau necunoscuţi, stau rezemaţi de trunchiul scrijelit de ierni prea geroase, fiecare fiind cu spatele unul către altul, despărţiţi de o salcie bătrână. Prea mulţi ani asistase la „procesele” date de iubire sub ramurile ei; astăzi doar priveşte…sau ascultă… ori poate doarme.

El urmărea atent somnul unui câine maroniu, adormit.

„Şi m-ai chemat aici… pentru ce?”

O maşină trece în grabă pe lângă el. Câinele tresare încet, ridicând capul de pe labele leneşe.

„Am crezut că ai ceva de spus…”

Pe cealaltă parte… linişte completă… Doar vântul îi cântă ceva la ureche, dându-i părul castani deoparte cu mâini nevăzute, mângâindu-i chipul palid. Priveşte spre nicăieri. Încet, fără zgomot, se desprinde de trunchiul copacului. Ochii-i îngheţaţi în verde cuprind o mare argintie, pătată de sânge roşu. Degetele-i încleştate cuprind mijlocul unei păpuşi vechi… păşeşte lin… ai zice că nici nu se mişcă.

„Unde te duci?”

Ea nici nu îl priveşte, nici nu îi răspunde. În marginile mării argintii, se apleacă. Întinde mâna liberă. Cu mişcări sacadate, degetele lungi cuprind lujerul unei flori. Câteva clipe îi alunecă mâna mai aproape spre pământ, apoi brusc rupe floarea, ducând-o în mână, unde păpuşa stătea nemişcată din cauza strângerii prea încordate.  Cârpele vechi au primit încântate cinci petale roşii unite de fire negre… Macii… pare în transă în preajma acestor flori… Calcă sigur, înaintând după un alt mac… În acelaşi ritm îl alătură celuilalt. Ridică mâna cu păpuşa şi o priveşte admirativ: doi maci, o păpuşă… un al treilea mac, aceeaşi păpuşă…

„Bine, văd că nu spui nimic”

Apare el lângă ea.

„Am visat greşit… am urmărit doar fericirea şi am despărţit-o de iubire. Dar nu a fost vina mea. Ştii doar: eu am renunţat la tot, am făcut tot aşa cum am stabilit, dar tu nu ai respectat niciodată. Regulile erau doar pentru mine. Tu, tu poţi face ce vrei, eu de ce nu?”

Un alt mac se rupă în mâna-i albă… Respiră rar, greu… De fiecare dată când întinde mâna spre o floare şi părul se uneşte în aceeaşi mişcare.

„Aş fi brut să nu greşeşti… Mi-e imposibil fără tine. O singură dată iubesc în viaţă… Fără iubire, nu are rost viaţa mea… Să nu te miri dacă într-o zi nu îţi va răspunde nimeni la telefon… Nu mi-e cu putinţă să mai trec o dată peste aşa ceva… ştii doar… ”

Ea înaintează la fel de tăcută prin lanul de grâu, de fiecare dată aplecându-se pentru un nou mac… Dar după ce îl culege şi îl alătură celorlalţi îşi pierd din culoare, mor în mână şi apoi îşi caută un altul care poate ar fi la fel ca între spice.

„Se pare ca iarăşi ai început să îmi ascunzi… Dacă totuşi ai de gând să vorbeşti vreodată cu mine să mă anunţi.”

Pentru prima dată în seara asta îl priveşte. Pupilele mari îi caută privirea lui. Chipul trist e cuprins de nelinişte. Cearcănele dezvăluie nopţile nedormite.

„Nu te mira dacă astăzi mor. Să nu te miri, atât îţi zic. Îmi bag picioarele în tot… te-am iubit… în fine…”

sunt destul de departe de zgomotul maşinii lor. Ea s-a oprit. Culcă cu piciorul grâul pe jos după care se întinde. S-a oprit şi el, dar se urmăreşte un spic de grâu în mişcarea vântului. Păpuşa veche înconjurată de flori stă nemişcată pe lângă trupul ei, încă în mâna ce a început să zvâcnească.

„Oricum îţi va fi mai uşor fără mine”

De pe pământ ea priveşte marea albastră de deasupra fragmentată de valuri spumoase, mari şi albe. Albastru… alb… iar albastru, iar alb… oriunde ar privi sus atât găseşte. Pleoapele obosite de atât albastru i se închid  încet şi şopteşte:

            „Te iubesc… nu ţi-aş fi greşit niciodată.”

Buchetul mic de flori se desprinse din mâna ei, păpuşa eliberându-se din strâmtoare, privind şi ea cerul.

„Mă iubeşti… atât ai putut spune mereu… În fine… Hai că începe să plouă.”

Se întoarce către ea şi o priveşte. Doarme.

„Hai să mergem!”

Nici un răspuns din partea ei.

„Hai…”

Nimic. Se apleacă şi prinde de mână, dar un fior îi cuprinde tot corpul. Picuri reci îi apar pe frunte. Mâinile-i tremură. Se dă într-o parte, speriat. Ia repede păpuşa veche din cârpă de lângă corpul ei, o strânge în mână, între degete, fiind captivă din nou. Ia şi macii. Pleacă grăbit, agitat.

Se întoarce pe spicele culcate de ea. Ajunge la marginea drumului. Îşi sprijină capul de trunchiul salciei.

*** Încercă să plece, dar în mijlocul şoselei se întoarce tresărind, ca şi cum si-ar fi amintit ceva. Picurii îi plâng pe faţă, mângâindu-i părul. Ochii lui tulburi privesc în ochii umezi ai câinelui, care veghează alături de salcie.

„Te-am iubit…”

Buchetul mic de maci se desprinse din mâna lui, păpuşa eliberându-se din strâmtoare. Petale roşii plutesc în jurul păpuşii, eliberate…