Joi.
Din tumult de secunde risipite doresc clipa asta oprită.
E momentul in care simt cum un fior mă încearcă și îmi dezmorțește fiecare simțământ, fiecare gând, fiecare părticică din mine.
Ochii tăi îmi zâmbesc ispititor.
Ochii mei sunt rătăciți în privirea ta.
Îmi tremură sufletul și odată cu el și mâinile și trupul.
E toamna și pentru un motiv in plus o iubesc și mai mult. Ea e îngăduitoare cu noi.
Ești și nu ești, iluzie dragă. Atât de aproape, atât de departe. Atât de real, atât de ireal.
Poveste naivă și proastă scrisă în cele mai nepotrivite cadre...
joi, 16 noiembrie 2017
miercuri, 15 noiembrie 2017
Miercuri.
Deschid ochii grei. Îți simt mirosul ca și cum ai fi lângă mine. Simt fiorul atingerii de aseară și oftez.
Normele pe care mi le-as dori sa le încalc nu îmi permit să fac altceva decât să inchid ochii la loc. Visez.
Buzele tale compleaza puzzle-ul buzelor mele. Îmi prelungesc amintirea tot mai mult și mai intensificat. Le doresc fara limite. Le doresc ale mele. Le doresc acum. Le doresc ca răsfăț, ca alinare, ca scăpare, ca evadare, ca sprijin...
Îmi pun mâinile în jurul gâtului tău și îți ating pielea...
Fluturi.
Mi te inchipui pierdut sub sărutări, pierzandu-ne hainele, pierzându-ne mințile. Mă pierd eu sub tine între așternuturi.
Imi fug mâinile pe tine in incercarea de a cuprinde fiecare părticică din pielea ta, să își impregneze amintirea atingerii adânc între amprente.
Deschid ochii grei. Îți simt mirosul ca și cum ai fi lângă mine. Simt fiorul atingerii de aseară și oftez.
Normele pe care mi le-as dori sa le încalc nu îmi permit să fac altceva decât să inchid ochii la loc. Visez.
Buzele tale compleaza puzzle-ul buzelor mele. Îmi prelungesc amintirea tot mai mult și mai intensificat. Le doresc fara limite. Le doresc ale mele. Le doresc acum. Le doresc ca răsfăț, ca alinare, ca scăpare, ca evadare, ca sprijin...
Îmi pun mâinile în jurul gâtului tău și îți ating pielea...
Fluturi.
Mi te inchipui pierdut sub sărutări, pierzandu-ne hainele, pierzându-ne mințile. Mă pierd eu sub tine între așternuturi.
Imi fug mâinile pe tine in incercarea de a cuprinde fiecare părticică din pielea ta, să își impregneze amintirea atingerii adânc între amprente.
marți, 31 martie 2015
Si maine
A tăiat unele momente și amintiri dragi în bucățele mici și le-a pus la păstrare într-un colț îndepărtat și rece al inimii astfel încât acestea au înghețat fiind în siguranță acolo pentru a nu putea dispărea cumva. Astăzi i se făcuse dor... Acum multe zile în urmă, când ziua de astăzi era doar răspuns al întrebării "Și mâine... " era momentul în care strânsese unele din cele mai de preț amintiri pe care acum le scotea din colțul inimii. Erau bucățele mici, înghețate... A încercat sa le scoată pe toate de acolo, dar erau atât de reci că durea când le atingea.
S-a decis sa scoată doar una. A luat-o ușor din ungherul ascuns... Vârful degetelor au usturat un pic dar încet încet a început sa resimtă tot.
Încet, ca în slow motion, se revăzu pe ea stând pe o plapumă în colțul unei camere goale dar cu pardoseala proaspăt șlefuită. Era și el acolo, aprindea lumânări micuțe așezate direct pe podea, una câte una după care rupea bucățele mici de coaja de portocale și le așeza în ceara topită a lumânărilor. În cameră mirosea a lumânări, portocale, frezii galbene și vin.
Cu cat amintirea ținută în palmă se dezmorțea și se topea ușor cu atât o senzație ușoară de usturime combinată cu senzația de căldură se răspândea din vârful degetelor până în fiecare părticică a corpului.
Se văzu pe ea întrebându-l "Ce faci?"
El se întoarse cu privirea spre ea, se opri câteva secunde și ii zâmbi atât cu buzele cât și cu ochii.
Ar fi vrut sa oprească veșnic timpul în acea clipă, să îl vadă zâmbindu-i și aprinzând lumânări cu coji de portocală.
Îl iubea, în acea secundă fără ezitări, fără norme sau limite.
Timpul se scurgea în timp ce ea revizualiza fiecare fracțiune de secundă iar amintirea înghețată i se topea în palmă . O privea și prețuia fiecare moment pe care îl putea retrăi. Atât îi rămăsese. Nu vroia sa piardă și această amintire dragă asa ca înainte de a i se topi toată în palmă o luă și o înghesui la loc în cel mai rece colț al inimii.
ca o bucata de chihlimbar cu o raza de lumina, it's not perfect, but it's so speechlessly beautiful.
"Cat despre aratatul sentimentelor, sa nu iti para rau, eu intelesesem, si asta conta, nu? Te iubesc mult, si nu te-as face sa suferi. Din partea mea, poti oricand sa te refugiezi in gand in bratele mele, vei gasi un locusor al tau special acolo.Ti-as scrie si eu romane fiindca imi vine sa deschid geamul si sa strig cat ma tin plamanii "Ada, te iubesc". Simt mult pentru tine. Dar eu ma bucur ca o stii. Nu ar trebui sa iti para rau fiindca am ajuns sa iti cunosc partea sentimentala si buna si rea. Este frumoasa... sa spunem ca o bucata de chihlimbar cu o raza de lumina, it's not perfect, but it's so speechlessly beautiful.
Te las cu un sarut usor pe frunte, pe nasuc, pe ochi si pe buze, iar cand mai inchizi ochii o sa mai vin sa iti mai dau cate unul…"
sâmbătă, 28 februarie 2015
Fusta
„Mama, mama, vreau o fustă largă, largă, care să se învârtă tare!
Au mai trecut alte zile și îi repet mamei același lucru
MAMA, vreau o fustă largă! Mă înțelegi? Ca atunci când mă învârt si fac o piruetă să ating cu vârful degetelor merginile fustii - așa - sa fie la același nivel învârtindu-mă și demonstrând în același timp pe fusta mea imaginară.
Bine Ionuțule, de ziua ta... Mama mereu mi-a zis Ionuț alintându-mă.
Mama, mai sunt 4 luni pănă la ziua mea!
Fata mea, nu mai număra zilele îmi zice mama și dispare departe cu privirea...
Dar de ce să nu le număr? Că tot la fel de repede trec pentru mine, să știi, indiferent că le număr sau nu. Măcar am ce să aștept.
Off, Ionuț! Dacă ai ști tu ce repede trece timpul.
Da' știu, zic, dar eu nu știu încă. Pentru mine toate zilele-s la fel de lungi - adică, nu prea lungi, dar nici prea scurte. Mă trezesc dimineața după ce mama mereu bate în ușa camerei noastre strigând Treziți-vă, și, ca printr-o minune, hainele mele sunt aranjate frumos pe marginea scaunului. Să știi că asta-i o minune! Nu îmi amintesc sa le fi pus acolo niciodată.
Treziți-vă o aud pe mama strigând în același veșnic ritual. E dimineață, trebuie să mergeți la școală.
Mă ridic direct în fund pe marginea patului că altfel adorm înapoi... îmi legăn picioarele lângă marginea patului luându-mi cateva secunde bune până văd clar rafturile cu toate cărțile și jucăriile stând nemișcate.
***
Mama, mai sunt... (număr în minte) două luni și... (iar număr) 7 zile.
Nu primesc răspuns decât o privire și o aud pe mama.
Nu stați mult să vă bălăciți la baie cî trebuie și tata să ajungă la școală.
Da, toți mergem la școală în casa asta a mea. Ah!, în familia mea, toți suntem predestinați să ne petrecem zilele la școală: unii mergem la școală ca să învățăm, ceilalți să învețe pe alții, cei mai trecuți prin mai multe zile, luni și ani - cred că sunt destul de mulți că tata are păr alb, dar niciodată nu țin minte numărul de zile, luni și ani pe care i-au trăit.
Țopăi înspre baie unde mă hârjonesc cu Otty: de unde atâta energie dimineața?
***
Ies de șa școală - mă așteaptă cineva la ieșirea din școală.
Mama, mama, vreau o fustă largă, largă, să se facă așa.
Mă duc doi pași în fața ei și repet aceeași demonstrație imaginară.
Bine, scumpa mea.
Da, că mai sunt 43 de zile - adică știi, încă o lună și încă un pic din februarie iar apoi e ziua mea. Și doamna ne-a învățat că februrie are 28 de zile - dar putem verificat pe degete dacă strângem palma pumn și numărăm - să îți arăt.
Mama zâmbește și mă privește.
Transform palma în pumn și îi arăt.
Aici unde e mai înalt luna are 31 de zile, iar între oasele astea ce leaga degetele și unde e așa valea asta, luna are 30 de zile, da' ne-a zis nouă doamna să din atenți că prima vale e mai specială, sunt 28 de zile, cp februarie e mai scurt, ba uneori are 29 de zile.
Mergem pe același drum înspre casă.
Vine și tata de la școală, dar pe lângă geanta lui mare are în mână o altă sacoșă destul de mare.
Îi ies în întâmpinare și îi sar în brațe, iar tata mă ține câteva clipe.
Miroși a frig! chicotesc eu. Dar ce ai acolo? și arăt sacoșa bombată.
Uită-te!
Sigur că nu am rpbdare - iau sacoșa și bag mâna înăuntru - dacă aș putea m-aș băga toate să văd mai repede ce e acolo.
Dar nu pot scoate - parcă îi o pătură.
O bucată de materiale!? ma mir eu. Ce o să facem cu asta?
Cine vrea fustă?
Nu de alta, știu eu că fustele, hainele se fac din materiale, dar deobicei le luăm gata făcute, așa că nu prea înțeleg.
!? arunc o privire nedumerită, când la mama, când la tata.
Ne-am decis noi să îți facem fusta ca să fie așa largă cum îți dorești tu.
Dar trebuie să fie largă ca un cerc și desenez un cerc cu mâinile în fața mea.
... Mai sunt 19 zile pana la ziua mea. Pe jos la mama in camera e doar rosu. Materialul e intins drept pe parchet si tata cu un compas mare, mare (adus de la scoala) sta pe jos si deseneaza cu ajutorul mamei un cerc mare pe bucata de material ce trebuie sa devina fusta.
Ma asez pe fotoliu si parca incet, incet incep sa inteleg. In cercul ala mare, mare o sa fie un alt cerc decupat la mijloc - asa ca fustele de la papusi pe unde bag picioarele ca apoi sa se aseze fusta pe solduri.
Dupa ce a desenat conturul, mama decupeaza cu o foarfeca mare cercul. Inca privesc.
"Hai sa te masor" imi trece mama metrul de croitorie in jurul taliei, iar tata face calcule ca sa mai dezeneze cercul ala din mijloc.
materialul e asa de rosu si asa de placut la atingere! "Fusta mea chiar o sa fie larga".
Au mai trecut alte zile și îi repet mamei același lucru
MAMA, vreau o fustă largă! Mă înțelegi? Ca atunci când mă învârt si fac o piruetă să ating cu vârful degetelor merginile fustii - așa - sa fie la același nivel învârtindu-mă și demonstrând în același timp pe fusta mea imaginară.
Bine Ionuțule, de ziua ta... Mama mereu mi-a zis Ionuț alintându-mă.
Mama, mai sunt 4 luni pănă la ziua mea!
Fata mea, nu mai număra zilele îmi zice mama și dispare departe cu privirea...
Dar de ce să nu le număr? Că tot la fel de repede trec pentru mine, să știi, indiferent că le număr sau nu. Măcar am ce să aștept.
Off, Ionuț! Dacă ai ști tu ce repede trece timpul.
Da' știu, zic, dar eu nu știu încă. Pentru mine toate zilele-s la fel de lungi - adică, nu prea lungi, dar nici prea scurte. Mă trezesc dimineața după ce mama mereu bate în ușa camerei noastre strigând Treziți-vă, și, ca printr-o minune, hainele mele sunt aranjate frumos pe marginea scaunului. Să știi că asta-i o minune! Nu îmi amintesc sa le fi pus acolo niciodată.
Treziți-vă o aud pe mama strigând în același veșnic ritual. E dimineață, trebuie să mergeți la școală.
Mă ridic direct în fund pe marginea patului că altfel adorm înapoi... îmi legăn picioarele lângă marginea patului luându-mi cateva secunde bune până văd clar rafturile cu toate cărțile și jucăriile stând nemișcate.
***
Mama, mai sunt... (număr în minte) două luni și... (iar număr) 7 zile.
Nu primesc răspuns decât o privire și o aud pe mama.
Nu stați mult să vă bălăciți la baie cî trebuie și tata să ajungă la școală.
Da, toți mergem la școală în casa asta a mea. Ah!, în familia mea, toți suntem predestinați să ne petrecem zilele la școală: unii mergem la școală ca să învățăm, ceilalți să învețe pe alții, cei mai trecuți prin mai multe zile, luni și ani - cred că sunt destul de mulți că tata are păr alb, dar niciodată nu țin minte numărul de zile, luni și ani pe care i-au trăit.
Țopăi înspre baie unde mă hârjonesc cu Otty: de unde atâta energie dimineața?
***
Ies de șa școală - mă așteaptă cineva la ieșirea din școală.
Mama, mama, vreau o fustă largă, largă, să se facă așa.
Mă duc doi pași în fața ei și repet aceeași demonstrație imaginară.
Bine, scumpa mea.
Da, că mai sunt 43 de zile - adică știi, încă o lună și încă un pic din februarie iar apoi e ziua mea. Și doamna ne-a învățat că februrie are 28 de zile - dar putem verificat pe degete dacă strângem palma pumn și numărăm - să îți arăt.
Mama zâmbește și mă privește.
Transform palma în pumn și îi arăt.
Aici unde e mai înalt luna are 31 de zile, iar între oasele astea ce leaga degetele și unde e așa valea asta, luna are 30 de zile, da' ne-a zis nouă doamna să din atenți că prima vale e mai specială, sunt 28 de zile, cp februarie e mai scurt, ba uneori are 29 de zile.
Mergem pe același drum înspre casă.
Vine și tata de la școală, dar pe lângă geanta lui mare are în mână o altă sacoșă destul de mare.
Îi ies în întâmpinare și îi sar în brațe, iar tata mă ține câteva clipe.
Miroși a frig! chicotesc eu. Dar ce ai acolo? și arăt sacoșa bombată.
Uită-te!
Sigur că nu am rpbdare - iau sacoșa și bag mâna înăuntru - dacă aș putea m-aș băga toate să văd mai repede ce e acolo.
Dar nu pot scoate - parcă îi o pătură.
O bucată de materiale!? ma mir eu. Ce o să facem cu asta?
Cine vrea fustă?
Nu de alta, știu eu că fustele, hainele se fac din materiale, dar deobicei le luăm gata făcute, așa că nu prea înțeleg.
!? arunc o privire nedumerită, când la mama, când la tata.
Ne-am decis noi să îți facem fusta ca să fie așa largă cum îți dorești tu.
Dar trebuie să fie largă ca un cerc și desenez un cerc cu mâinile în fața mea.
... Mai sunt 19 zile pana la ziua mea. Pe jos la mama in camera e doar rosu. Materialul e intins drept pe parchet si tata cu un compas mare, mare (adus de la scoala) sta pe jos si deseneaza cu ajutorul mamei un cerc mare pe bucata de material ce trebuie sa devina fusta.
Ma asez pe fotoliu si parca incet, incet incep sa inteleg. In cercul ala mare, mare o sa fie un alt cerc decupat la mijloc - asa ca fustele de la papusi pe unde bag picioarele ca apoi sa se aseze fusta pe solduri.
Dupa ce a desenat conturul, mama decupeaza cu o foarfeca mare cercul. Inca privesc.
"Hai sa te masor" imi trece mama metrul de croitorie in jurul taliei, iar tata face calcule ca sa mai dezeneze cercul ala din mijloc.
materialul e asa de rosu si asa de placut la atingere! "Fusta mea chiar o sa fie larga".
Orasul cu salcami
"- Esti sigura, Adriana, ca tie iti plac portocalele ca fruct si nu ca simbol?
[...] aduse de afara un aer rece de februarie si o punga cu portocale. Adriana dormita inca. El isi lipi obrazul inghetat de al ei. Fata se scutura infiorata: nu-i venea sa creada gasindu-l inaintea ei, imbracat gata, cu fata improspatata, surazator. Ii fu rusine, goala cum era in mijlocul pernelor ravasite si al lucrurilor ei aruncate intamplator primprejur, pe scaune... Isi ascunse capul sub plapuma, de unde el o scoase plimbandu-i pe sub nas o portocala. Era fructul ei preferat si mai de mult Gelu ii spusese ca gustul acesta al ei era o perversitate onesta. Intr-adevar, privind-o pe Adriana cum desfacea o portocala, el avea senzatia unui fel de siluire figurata."
Orasul cu salcami - Mihail Sebastian
Dimineti
In fiecare dimineata la ora 5.30 Daddy vine in pat si trage de mine sa il scot afara, asa se face ca la 6 imi incep ziua la o plimbare cu puiutul nostru mic. Diminetile sunt superbe si vad cum toata natura se trezeste la viata, vad insectele cum ies din iarba, aud pasarile, vad alti caini care sunt si ei la plimbare plus ca vad fetile somnoroase ale oamenilor.
Asa cum mi-am promis, incerc cat mai mult sa apreciez tot ceea ce am in jurul meu si sa pretuiesc fiecare secunda deoarece timpul este ireversibil si niciodata nu voi mai gasi posibilitatea sa retraiesc un moment trecut...
Asa se face ca in diminetile mele cu Daddy vad roua minunata cum se aseaza pe iarba iar astazi dimineata m-am hotarat sa imi iau si camera foto si sa imortalizez picuturile de roua. Chiar si lui Daddy i-au placut si a alergat fericit prin iarba udandu-si toata blanita
Mama
Voi fi întotdeauna cu tine, să nu uiți niciodată. Primăvara mă vei găsi în primul fir de iarbă, curajos, ce va trece prin plapuma zăpezii - da, da, acolo mă vei găsi și iți voi zâmbi. Voi fi în păsările călătoare ce se întorc în țara noastră și apoi mă poți găsi în puii mici și pufoși care vor învăța să zboare. La fiecare apus și răsărit voi veghea asupra ta pentru a ști că niciodată nu ești singură. Fiecare anotimp ce trece mă va aduce mai aproape de tine. Cu fiecare strop de ploaie sau picătură de rouă te voi mângâia. Niciodată să nu uiți..., așa ămi spunea mama gândindu-se că ea va pleca iar eu voi rămâne fără ea.
Da.. așa mă pregătea mama, dar nu cred că ne gândisem vreo una dintre noi că eu voi fi cea care va pleca. Acum da, mama e cu mine mereu când privesc orice floare, copac sau frunză, este cu mine în diminețile în care soarele iese cu încredere de după nori sau decide să mai doarmă liniștit în spatele lor, este cu mine în sunetul ploii pe pervaz. Dar eu am plecat, însa sunt lângă ea în aceleași lucruri mărunte pe care le trăim zilnic. Sunt cu mama în pământul pe care îl muncește cu atât drag și devotament, sunt în frunzele copacilor care încep să își schimbe culoarea încet, încet pentru ca apoi să se desprindă eliberate la cea mai mică adiere de vânt, sunt în puful păpădii ce lin se plimbă prin văzduh, sunt în roșul petalelor de mac sau în galbenelele din fața casei...
Cred că defapt mama se pregătea pe ea spunându-mi mie aceste lucruri dar ce mai contează cine pe cine pregătea? Suntem una lânga alta veșnic iar eu am învățat să privesc în jurul meu la tot ceea ce mă înconjoară, să apreciez și cel mai simplu melc și să ma bucur de fiecare clipă... Da, totul m-a învățat doar mama.
Da.. așa mă pregătea mama, dar nu cred că ne gândisem vreo una dintre noi că eu voi fi cea care va pleca. Acum da, mama e cu mine mereu când privesc orice floare, copac sau frunză, este cu mine în diminețile în care soarele iese cu încredere de după nori sau decide să mai doarmă liniștit în spatele lor, este cu mine în sunetul ploii pe pervaz. Dar eu am plecat, însa sunt lângă ea în aceleași lucruri mărunte pe care le trăim zilnic. Sunt cu mama în pământul pe care îl muncește cu atât drag și devotament, sunt în frunzele copacilor care încep să își schimbe culoarea încet, încet pentru ca apoi să se desprindă eliberate la cea mai mică adiere de vânt, sunt în puful păpădii ce lin se plimbă prin văzduh, sunt în roșul petalelor de mac sau în galbenelele din fața casei...
Cred că defapt mama se pregătea pe ea spunându-mi mie aceste lucruri dar ce mai contează cine pe cine pregătea? Suntem una lânga alta veșnic iar eu am învățat să privesc în jurul meu la tot ceea ce mă înconjoară, să apreciez și cel mai simplu melc și să ma bucur de fiecare clipă... Da, totul m-a învățat doar mama.
Să fiu o frunză
Să fiu o frunză ma intreb cum te-aș iubi.Aș apărea pe creangă ca mugur doar pentru ca apoi să înmuguresc încet încet transformându-mă ușor într-o frunză doar cu speranța că într-o zi mă vei vedea.
Aș crește sub fiecare picur de ploaie, cu fiecare rază de soare, cu fiecare apus sau răsărit sperând că într-o zi vei ridica privirea în sus.
M-aș legăna ușor la fiecare adiere de vânt foșnind ușor - poate mă vei auzi.
Aș sta liniștită pe ramură în nopțile de vară privind cerul pe care-l împărțim.
Aș asculta-n nopțile de vară liniștea așteptând toamna cu cea mai mare nerăbdare.
Ușor, ușor culorile mi le-aș schimba așteptând momentul… Momentul în care, prrr, o adiere simplă de vânt mă desprinde pentru a mă purta în văzduh înspre tine - sigur acolo la tine mă va duce. Nici nu mai respir, las doar vantul să mă legene…
Vjjj… vjjj… liberă, desprinsă de orice, doar eu și cerul…
Nu simt că plutesc, nu te simt nici pe tine, doar nimic…
Ultima privire, ultima suflare, ultimare amintire: o mare de cer.
Lordelul mamii, să fii cuminte...
Mi-l voi aminti mereu ultima dată când l-am văzut, cum a rămas lângă cușcă, dând ușor din codiță... sperând probabil să mă întorc...
Lordelul mamii, să fii cuminte...
Acum aproape trei ani în urmă, la ora 3 AM, după ce a terminat soțul meu o tură de noapte, m-a trezit spunându-mi că are o surpriză pentru mine în rucsac. M-am trezit imediat curioasă să văd supriza: a scos din rucsac o mogâldeață încruntată, o mingiuță maronie speriată care nu mișca. Era așa de liniștită și așa nu mișca deloc încât mă întrebam dacă e de jucărie sau realitate. De vreo două săptămâni tot îmi spunea Cristi de puiuțul încruntat care îngheață în benzinărie, dar în noaptea aceea era atât de frig încât nu s-a mai putut abține și l-a băgat în geantă deși mai aveam pe Happy, cățelușa și pe Sparky, motănelul.
A fost cel mai cuminte cât i-am făcut baie și încet, încet, după ce a început să se dezmorțească a ridicat privirile înspre noi, înțelegând ușor că îi vrem doar binele.
L-am numit Lord datorită comportamentului recunoscător pe care l-a avut din primele momente - încet încet privirile neîncrezătoare ne priveau cu mulțumire, niciodată neîndrăznind să facă vreo boacănă, ca să nu ne supere.
Din prima clipă a fost recunoscător și a înțeles că l-am adus în casă pentru o viață mai bună și a acceptat și învățat toate regulile.
L-am luat în rucsac și l-am dus acasă la ai mei aratându-le puiuțul nostru mic. Le-am spus că va rămâne micuț, dar tata mereu a spus "O să se măreeească..."
A dormit cu noi, s-a jucat cu noi, a mâncat, plimbat, alergat, plâns sau râs alături de noi în toate clipele... ne-am mutat cu părinții noștri dar apoi am plecat departe și pe el nu l-am luat cu noi... Mereu mi se strânge inima pentru toți pe care i-am lăsat...
Știu că mama i-a oferit toată iubirea din lume și a avut parte de trei ani de viață minunați... Era fericit și întotdeauna recunoscător...
Lordelul mamii, să fii cuminte...
Acum aproape trei ani în urmă, la ora 3 AM, după ce a terminat soțul meu o tură de noapte, m-a trezit spunându-mi că are o surpriză pentru mine în rucsac. M-am trezit imediat curioasă să văd supriza: a scos din rucsac o mogâldeață încruntată, o mingiuță maronie speriată care nu mișca. Era așa de liniștită și așa nu mișca deloc încât mă întrebam dacă e de jucărie sau realitate. De vreo două săptămâni tot îmi spunea Cristi de puiuțul încruntat care îngheață în benzinărie, dar în noaptea aceea era atât de frig încât nu s-a mai putut abține și l-a băgat în geantă deși mai aveam pe Happy, cățelușa și pe Sparky, motănelul.
A fost cel mai cuminte cât i-am făcut baie și încet, încet, după ce a început să se dezmorțească a ridicat privirile înspre noi, înțelegând ușor că îi vrem doar binele.
L-am numit Lord datorită comportamentului recunoscător pe care l-a avut din primele momente - încet încet privirile neîncrezătoare ne priveau cu mulțumire, niciodată neîndrăznind să facă vreo boacănă, ca să nu ne supere.
Din prima clipă a fost recunoscător și a înțeles că l-am adus în casă pentru o viață mai bună și a acceptat și învățat toate regulile.
L-am luat în rucsac și l-am dus acasă la ai mei aratându-le puiuțul nostru mic. Le-am spus că va rămâne micuț, dar tata mereu a spus "O să se măreeească..."
A dormit cu noi, s-a jucat cu noi, a mâncat, plimbat, alergat, plâns sau râs alături de noi în toate clipele... ne-am mutat cu părinții noștri dar apoi am plecat departe și pe el nu l-am luat cu noi... Mereu mi se strânge inima pentru toți pe care i-am lăsat...
Știu că mama i-a oferit toată iubirea din lume și a avut parte de trei ani de viață minunați... Era fericit și întotdeauna recunoscător...
miercuri, 12 februarie 2014
Acum
Închid ochii.... caut un moment din copilăria pierdută care să ma înveselească...
Nimic - e gol... dar stai, parcă încep să văd ceva.
Ştiu că era cald afară si era lumină - multă lumină - mereu acasă in amintirile mele e lumină, chiar şi în amintirile ce au ca timp de desfăşurare noaptea - dar revenind, era cald. A venit fratele meu de la facultate si interesant vine să ne cheme pe mine si pe sora mea până la el în cameră. Normal ca mergem într-o fugă să vedem ce minune se ascunde la el în cameră.
Deschidem uşa mare si dăm de camera lui mare şi spaţioasă... Totul e la fel! Mă gândeam că ne pregăteşte vreo surpriză... dar nimic...?
Aoleu? Dar ce e pe covor? Daca este cald afară de unde se poate să fie un bulgăre de zăpadă pe covor? De fapt, e un ghem de blăniţă... Rămânem încremenite amandouă, şi eu şi Otty în uşă şi ne uităm minunate la creatura mică de pe covor.
Mama ne îndeamnă să ne apropiem. Uşor venim lângă si luăm în braţe ghemul. Luăm amândouă ghemul in braţe în sensul ca şi eu şi Otty îl mutăm din braţe când la una când la alta? În şoaptă încep să curgă întrebările:
- Pentru cât timp îl putem păstra?
- Aaa, va fi al nostru de acum! Ce frumos!
- Dar ce e? fetiţă sau băiat?
- Dar creşte mare?
- Dar ce nume are?
Până la urmă, ghemul mic alb are câteva săptămâni, se va numi Lady şi va rămâne mică.
Lady este foarte mică şi dezorientată... cu greu păşeşte pe covor timidă. Feţişoara-i mică e impărţită în două de pete maro în jurul ochilor care se întind până pe boticul scurt. Mai este o pata şi pe spate, înainte de codiţă! În rest e un bulgăre de zăpadă!
Lady a fost primul nostru căţel. Aveam în jur de 9 ani când a venit la noi în casă... iar la 23 de ani am plâns lângă soţul meu când am primit vestea că a murit. Nu a fost un câine căruia să îi placă să stea la alintat, dar a fost minunată! Atât de multă dedicare probabil nu voi simţi prea curând din parte unei fiinţe umane.
Nimic - e gol... dar stai, parcă încep să văd ceva.
Ştiu că era cald afară si era lumină - multă lumină - mereu acasă in amintirile mele e lumină, chiar şi în amintirile ce au ca timp de desfăşurare noaptea - dar revenind, era cald. A venit fratele meu de la facultate si interesant vine să ne cheme pe mine si pe sora mea până la el în cameră. Normal ca mergem într-o fugă să vedem ce minune se ascunde la el în cameră.
Deschidem uşa mare si dăm de camera lui mare şi spaţioasă... Totul e la fel! Mă gândeam că ne pregăteşte vreo surpriză... dar nimic...?
Aoleu? Dar ce e pe covor? Daca este cald afară de unde se poate să fie un bulgăre de zăpadă pe covor? De fapt, e un ghem de blăniţă... Rămânem încremenite amandouă, şi eu şi Otty în uşă şi ne uităm minunate la creatura mică de pe covor.
Mama ne îndeamnă să ne apropiem. Uşor venim lângă si luăm în braţe ghemul. Luăm amândouă ghemul in braţe în sensul ca şi eu şi Otty îl mutăm din braţe când la una când la alta? În şoaptă încep să curgă întrebările:
- Pentru cât timp îl putem păstra?
- Aaa, va fi al nostru de acum! Ce frumos!
- Dar ce e? fetiţă sau băiat?
- Dar creşte mare?
- Dar ce nume are?
Până la urmă, ghemul mic alb are câteva săptămâni, se va numi Lady şi va rămâne mică.
Lady este foarte mică şi dezorientată... cu greu păşeşte pe covor timidă. Feţişoara-i mică e impărţită în două de pete maro în jurul ochilor care se întind până pe boticul scurt. Mai este o pata şi pe spate, înainte de codiţă! În rest e un bulgăre de zăpadă!
Lady a fost primul nostru căţel. Aveam în jur de 9 ani când a venit la noi în casă... iar la 23 de ani am plâns lângă soţul meu când am primit vestea că a murit. Nu a fost un câine căruia să îi placă să stea la alintat, dar a fost minunată! Atât de multă dedicare probabil nu voi simţi prea curând din parte unei fiinţe umane.
luni, 24 decembrie 2012
Astazi
Cracovia 23 decembrie 2012
În primăvară dacă m-ar fi întrebat cineva ce voi face de Crăciun, i-aș fi spus ca voi sta acasă, vom merge în vizită la familiile noastre și vom sărbători ca în fiecare an. Câteva luni mai târziu, mai exact la sfârșitul lunii mai, a apărut șansa de a ne muta din România și să venim în Polonia. Eu nu m-am mutat din Iulie in Polonia, deoarece aveam sesiunea, examenul de licență la facultate si apoi examenul de definitivat in învățământ, dar Cristi s-a mutat. După ce el a stat aici un pic mai bine de două luni, și după ce eu am terminat toate examenele foarte foarte bine, am venit și eu in Polonia. Și așa se face că anul acesta suntem doar noi doi de Crăciun.
Suntem in Cracovia. Prima impresie asupra acestui oraș, chiar din primele ore petrecute aici a fost una bună: deși totul părea conservat undeva prin anii 1850, totul părea foarte curat. Mi-a plăcut foarte mult, iar schimbarea mi-a prins foarte bine. Despre primele luni petrecute aici și drumul până în Polonia voi povesti altădată. Astăzi mă gândesc doar că mâine este Crăciunul și îmi e foarte dor de acasă, îmi e chiar dor și de Iași, până chiar și de anumite persoane cu care nu eram într-o legătura foarte bună. Știu că se poate ca totul să fie accentuat de spiritul Crăciunului, dar nu prea mă consolează cu nimic acest gând.
E primul Crăciun pe care îl petrec doar eu și soțul meu, fără a avea pe nimeni altcineva cu noi...
Și este și primul Crăciun în care amândoi lucrăm și nu prea apucăm de fapt să petrecem prea mult timp împreună... .... Sper ca lucrurile să fie mai bine anul viitor...
***
În primăvară dacă m-ar fi întrebat cineva ce voi face de Crăciun, i-aș fi spus ca voi sta acasă, vom merge în vizită la familiile noastre și vom sărbători ca în fiecare an. Câteva luni mai târziu, mai exact la sfârșitul lunii mai, a apărut șansa de a ne muta din România și să venim în Polonia. Eu nu m-am mutat din Iulie in Polonia, deoarece aveam sesiunea, examenul de licență la facultate si apoi examenul de definitivat in învățământ, dar Cristi s-a mutat. După ce el a stat aici un pic mai bine de două luni, și după ce eu am terminat toate examenele foarte foarte bine, am venit și eu in Polonia. Și așa se face că anul acesta suntem doar noi doi de Crăciun.
Suntem in Cracovia. Prima impresie asupra acestui oraș, chiar din primele ore petrecute aici a fost una bună: deși totul părea conservat undeva prin anii 1850, totul părea foarte curat. Mi-a plăcut foarte mult, iar schimbarea mi-a prins foarte bine. Despre primele luni petrecute aici și drumul până în Polonia voi povesti altădată. Astăzi mă gândesc doar că mâine este Crăciunul și îmi e foarte dor de acasă, îmi e chiar dor și de Iași, până chiar și de anumite persoane cu care nu eram într-o legătura foarte bună. Știu că se poate ca totul să fie accentuat de spiritul Crăciunului, dar nu prea mă consolează cu nimic acest gând.
E primul Crăciun pe care îl petrec doar eu și soțul meu, fără a avea pe nimeni altcineva cu noi...
Și este și primul Crăciun în care amândoi lucrăm și nu prea apucăm de fapt să petrecem prea mult timp împreună... .... Sper ca lucrurile să fie mai bine anul viitor...
***
joi, 20 decembrie 2012
Persoane care te fac sa privesti spre ziua de maine
Dacă ar fi să mă reîntorc la o postare mai veche de pe acest blog, mi-aș revedea dorințele mele atât de limitate de șansele ce le aveam în țară mea natală. Acum un an în urmă tot ce vedeam în viața mea era să ajung o educatoare foarte bună și să încerc să ajung directoare de grădiniță și apoi inspectoare.
Însă viața chiar e plină de multe cotituri la care nu te aștepți... Apar persoane la care nu te aștepți, persoane de care te atașezi, persoane care îți influențează cursul vieții, persoane care te motivează... Apar șanse în viață pe care trebuie să fii atent să nu le ratezi.
Undeva în primăvară am trecut prin multe schimbări și am descoperit în mine unele trăsături pe care nu le cunoaștem. Am cunoscut în mine unele dorințe care nu au existat înainte.... Deodată am simțit că sunt atât de tânără și că încă pot face atât de multe lucruri în viața mea. Deodată am înțeles că sunt abia la începutul unei cărări, cărare ce mă poate duce pe un drum foarte mare, dacă nu ma rătăcesc.
Cel mai important, in urma unei imagini ce am găsit-o pe facebook mi-am îndreptat gândul înspre persoanele care au o influență în viața mea, care cumva îmi influențează deciziile, care mă motivează.
Sunt datoare multor persoane pentru dezvoltarea mea individuală ca om și ca și caracter, dar sunt recunoascătoare doar cuiva pentru motivația pe care a stârnit-o în interiorul meu. E frumos și plăcut când cineva reușește să deschidă astfel de sentimente, când cineva reușește să te facă să îți dorești mai mult. Nu cred că persoana respectivă este conștientă de cât de mult m-a ajutat și asta e puțin ciudat... Dar, oricum, sunt încântată că la întrebarea Și mâine? eu dețin acum un răspuns - pentru măine lucrez prin ziua de astăzi pe care o trăiesc cât mai bine și fac totul așa încât mâine să ne fie bine. Dar știu că îmi doresc să ajung cât mai departe în ziua de mâine și să fac cât mai multe pentru dezvoltarea și realizarea mea interioară.
Însă viața chiar e plină de multe cotituri la care nu te aștepți... Apar persoane la care nu te aștepți, persoane de care te atașezi, persoane care îți influențează cursul vieții, persoane care te motivează... Apar șanse în viață pe care trebuie să fii atent să nu le ratezi.
Undeva în primăvară am trecut prin multe schimbări și am descoperit în mine unele trăsături pe care nu le cunoaștem. Am cunoscut în mine unele dorințe care nu au existat înainte.... Deodată am simțit că sunt atât de tânără și că încă pot face atât de multe lucruri în viața mea. Deodată am înțeles că sunt abia la începutul unei cărări, cărare ce mă poate duce pe un drum foarte mare, dacă nu ma rătăcesc.
Cel mai important, in urma unei imagini ce am găsit-o pe facebook mi-am îndreptat gândul înspre persoanele care au o influență în viața mea, care cumva îmi influențează deciziile, care mă motivează.
Sunt datoare multor persoane pentru dezvoltarea mea individuală ca om și ca și caracter, dar sunt recunoascătoare doar cuiva pentru motivația pe care a stârnit-o în interiorul meu. E frumos și plăcut când cineva reușește să deschidă astfel de sentimente, când cineva reușește să te facă să îți dorești mai mult. Nu cred că persoana respectivă este conștientă de cât de mult m-a ajutat și asta e puțin ciudat... Dar, oricum, sunt încântată că la întrebarea Și mâine? eu dețin acum un răspuns - pentru măine lucrez prin ziua de astăzi pe care o trăiesc cât mai bine și fac totul așa încât mâine să ne fie bine. Dar știu că îmi doresc să ajung cât mai departe în ziua de mâine și să fac cât mai multe pentru dezvoltarea și realizarea mea interioară.
marți, 23 octombrie 2012
Vis 2
Mă îndreptam spre altă țară. Tu conduceai. Eu vorbeam mult și îți povesteam tot felul de nebunii. Mă uitam pe geam și admiram toate clădirile, oamenii.
La un moment dat mi-a sunat telefonul.
- Bună! Da, suntem bine, mai avem 8 ore și ajungem. Tu cum ești acolo? ... Da, mie mi-e somn tare. Te mai sun! Te iubesc!
Nu îmi amintesc să îți fi mai spus ceva dar când m-am trezit tu dormeai și te-am întrebat prin somn ce faci, și mi-ai zis că din moment ce am adormit și nu am mai zis nimic te-a luat și pe tine somnul și ai parcat.
M-am trezit brusc după nu știu cât timp, în zgomotul puternic al multor claxoane, în față văzând două tiruri care au trecut ca prin noi, dar noi totuși eram teferi.
- Nu știu de ce ai parcat exact în mijlocul intersecției, dar cel puțin nu am pățit nimic. Hai să căutăm un loc de parcare mai sigur.
Ne-am întors puțin înapoi cu mașina și am intrat pe o poartă mare.
_ Aici sigur nu o sa ne deranjeze nici o altă mașină, mi-ai spus.
Am privit pe partea dreaptă și am văzut o groapă adâncă de vreo 2 metri.Alături de groapă erau alte mormane de pământ în capul cărora se aflau câte o cruce. Privind, singura priveliște disponibilă erau mormane de pământ pecetluite cu câte o cruce.
Am răsuflat ușurată gândindu-ma că într-adevăr, în cimitir nu prea trec mașini.
Dar tu ai zis că trebuie să acoperim mașina ca să nu intre lumina și să putem dormi până ne vom simți destul de odihniți încât să putem porni din nou la drum. Ai acoperit toată mașina cu o bucată de material, dar neavând lumină simțeam ca și cum nu aș fi putut respira și o presiune mă apăsa pe piept. Te-am rugat să dai puțin materialul la o parte să văd puțină lumină. Am adormit pentru nu știu cât timp.
Când ne-am trezit ne simțeam foarte odihniți și ne-am reîntors pe drum.
Reajunși în intersecția unde parcaserăm noi inițial am văzut multă agitație.
- Cred că a fost un accident, ți-am spus eu.
Când am trecut însă mai aproape am reușit să vedem de mai aproape...
- Dar, mașina aia seamănă foarte mult cu a ta... am zis eu.
- Stai! Dar e același număr, așa ceva nu este posibil! ai replicat tu, destul de agitat.
Apoi am putut vedea o mașină de salvare spre care îndreptau un corp pe patul de salvare...
Oh, era corpul meu acolo... eram eu! Dar totuși eu eram în mașina... Deodată am simțit o durere sfâșietoare... Nu mai simțeam aerul intrând în plămâni... toate funcțiile organismului nu funcționau, dar durerea persista în dreptul pieptului...
Eu... eu nu mai eram...
La un moment dat mi-a sunat telefonul.
- Bună! Da, suntem bine, mai avem 8 ore și ajungem. Tu cum ești acolo? ... Da, mie mi-e somn tare. Te mai sun! Te iubesc!
Nu îmi amintesc să îți fi mai spus ceva dar când m-am trezit tu dormeai și te-am întrebat prin somn ce faci, și mi-ai zis că din moment ce am adormit și nu am mai zis nimic te-a luat și pe tine somnul și ai parcat.
M-am trezit brusc după nu știu cât timp, în zgomotul puternic al multor claxoane, în față văzând două tiruri care au trecut ca prin noi, dar noi totuși eram teferi.
- Nu știu de ce ai parcat exact în mijlocul intersecției, dar cel puțin nu am pățit nimic. Hai să căutăm un loc de parcare mai sigur.
Ne-am întors puțin înapoi cu mașina și am intrat pe o poartă mare.
_ Aici sigur nu o sa ne deranjeze nici o altă mașină, mi-ai spus.
Am privit pe partea dreaptă și am văzut o groapă adâncă de vreo 2 metri.Alături de groapă erau alte mormane de pământ în capul cărora se aflau câte o cruce. Privind, singura priveliște disponibilă erau mormane de pământ pecetluite cu câte o cruce.
Am răsuflat ușurată gândindu-ma că într-adevăr, în cimitir nu prea trec mașini.
Dar tu ai zis că trebuie să acoperim mașina ca să nu intre lumina și să putem dormi până ne vom simți destul de odihniți încât să putem porni din nou la drum. Ai acoperit toată mașina cu o bucată de material, dar neavând lumină simțeam ca și cum nu aș fi putut respira și o presiune mă apăsa pe piept. Te-am rugat să dai puțin materialul la o parte să văd puțină lumină. Am adormit pentru nu știu cât timp.
Când ne-am trezit ne simțeam foarte odihniți și ne-am reîntors pe drum.
Reajunși în intersecția unde parcaserăm noi inițial am văzut multă agitație.
- Cred că a fost un accident, ți-am spus eu.
Când am trecut însă mai aproape am reușit să vedem de mai aproape...
- Dar, mașina aia seamănă foarte mult cu a ta... am zis eu.
- Stai! Dar e același număr, așa ceva nu este posibil! ai replicat tu, destul de agitat.
Apoi am putut vedea o mașină de salvare spre care îndreptau un corp pe patul de salvare...
Oh, era corpul meu acolo... eram eu! Dar totuși eu eram în mașina... Deodată am simțit o durere sfâșietoare... Nu mai simțeam aerul intrând în plămâni... toate funcțiile organismului nu funcționau, dar durerea persista în dreptul pieptului...
Eu... eu nu mai eram...
sâmbătă, 20 octombrie 2012
Vis1
să îți povestesc...
Castelul în care copilărise și devenise domnița atât de frumoasă era invadat de o armata cu soldați îmbrăcați cu cele mai frumoase armuri... Totul s-a întâmplat brusc. Deodată toate slujnicile, oamenii de la castel au început să alerge în toate direcțiile încercând să găsească un loc unde să se ascundă, să poată scăpa de soldații ce nu păreau că ar avea în gând să cruțe pe cineva.
Ea încercă să se strecoare prin mulțimea agitată dar îi era imposibil să se deplasese... În toată această forfotă zări un pui de pisică ce era la fel de pierdut și speriat ca și ea. Se îndreptă spre el, îl ridică repede în brațe și îl strânse puternic ca și cum ar fi simțit că în brațe cu acel pisic va reuși să scape. La un moment dat holurile castelului rămaseră goale, singurul sunet ce-l putea auzi fiind pașii atacatorilor care păreau să se aproprie tot mai rapid... Încercă să alerge mai repede, în speranța că poate va găsi un loc unde să se ascundă, dar parca toate ușile holului dispărură și ea rătăcea ca într-un labirint. La un moment dat zări un chip de femeie speriat, și parcă se mai liniști, dar continuă să se grăbească... gând ajunse mai aproape de aceasta descoperi că femeia ce o văzuse nu părea să se grăbească nicăieri, avea o privire speriată și pierdută și tot murmura aceleași cuvinte "vin! vin! vin!". Își dădu seama că nu i-ar fi de ajutor și fata continuă să alerge în speranța că va găsi un ajutor. La un moment dat pe holul ce părea că nu se mai termină apăru un bărbat mai îîn vărstă.
- Domniță, ascunde-te! Eu le voi sta în cale invadatorilor iar tu caută-ți un loc să te ascunzi. O strânse de braț în timp ce îi spuse toate acestea.
Dar deja pașii se auzeau tot mai aproape și tot mai mulți.
- Repede, ascunde-te după o draperie!
Bătrânul rămase pe hol pierdut, în timp ce ea îmbrățisă puiuțul de pisică și îi șopti "Te rog să nu plângi, sunt cu tine!". Se ascunse în spetele unei draperii groase și lungi și văzu cum soldații intrasera pe hol și îl prinseră pe bătrân legându-i mâinile cu sfoară și împingându-l. Aproape răsuflă ușurată crezând că aceștia se îndepărtează când unul dintre soldați lovi peste draperie și dădu la o parte draperia, descoperindu-i ascunzătoarea.
- Ce am găsit noi aici!? întrebă unul dintre ei.
O luară și pe ea și o lăsară cu pisicul în brațe.
- O vom duce la conducătorul nostru.
După un drum lung în care privi cu deznădejde culoarele, tablourile, ornamentele... Ajunsă în curtea castelului putu regăsi multe fețe ce le cunoștea... Pe chipul acestora putea citi doar deznădejde... Ea era speriată, dar își strângea pisicul tare.
Deodată apăru un soldat a cărui armură era mai strălaucitoare și mai frumoasă. Pe umăr avea inscripționată o frunză de stejar.
Ea simți un tremur și mai mare în tot corpul. El îi analiză pe toți aflați. Făcu un singur semn și toți trebuiră să
pornească.
Fata porni și ea, neștiind încotro se îndreaptă și ce soartă o așteaptă.
La un moment dat simți că este privită de conducătorul armatei, dar nu îndrăzni să ridice privirea...
Merseră mult, picioarele o dureau și tot corpul îl simțea obosit și greu. Pisicul o privea cu ochii umezi.
Ajunseră la un alt castel. Pe rând conducătorul începuse să împartă sarcini tuturor celor luați captivi. Dar parcă pe ea o ocolea.
Atunci își ridică și ea privirea și descoperi unn barbat chipes, al carui chip nu părea la fel de dur ca și vocea ce dădea ordine.
Toți ceilalți fuseseră duși înspre noile lor îndatoriri, curtea noului castel rămânând goală. Doar ea rămase mică între ziduri.
- Mă poți trimite oriunde dorești, dar te rog, lasă-ma să păstrez pisicul... E micuț și speriat...
- Nu te trimit nicăieri! Poți păstra pisicul...
Pentru prima dată simți vocea conducătorului fiind chiar blândă și liniștitoare, dar ea era încă agitată și nesigură.
Îl privi.
- Și poți avea tot ce dorești... Pentru că de astăzi vei fi doar a mea...
Simțise deodată sentimentele acestuia, dar nu și o eliberare... Era captivă în lumea lui și datoare sentimentelor
lui...
Îi zâmbi...
Acesta o privi... Și o luă de mână...
Aceasta rămase cu privirea lui întipărită... și închise ochii.
sâmbătă, 14 iulie 2012
marți, 15 mai 2012
innocence lost
o perioadă mi-au lipsit cuvintele... apoi a intervenit o schimbare și mă simt atacată de gânduri, cuvinte...
oscilez între stări, între fericire și tristețe, între speranță și deznădejde... tic tac tic tac
niciodată timpul nu a trecut așa de diferit ...
mă simt rău... nu am vrut să zic, să recunosc... dar poate dacă recunosc trec mai ușor peste! mă simt pierdută. Însă sunt puternică și mă mențin pe linia de plutire! Trebuie! Știu că după furtună se face senin și frumoooos! Și doar dupa furtună poți vedea cât și aprecia cât este de frumos totul! Va fi frumos! Va fi bine!
marți, 27 martie 2012
...
nu știu ce titlu aș putea să pun ... mă gândeam la ceva care să surprindă starea pe care o am ... dar nu am reușit să găsesc nici un cuvânt care să se potrivească ...
nici nu știu ce să scriu ....
nimic mai mult... ascult doar versurile ...
nici nu știu ce să scriu ....
nimic mai mult... ascult doar versurile ...
vineri, 24 februarie 2012
I am so tired
iarna e mereu prea lungă... iarna mi se pare cel mai contradictoriu anotimp... d
in albul pur și imaculat pe care îl afișează inițial ajunge la sfârșit să devină neagră, murdară ... plus că ne aduce stări de oboseală...
a fost o săptămână lunga...trezitul la ora 5:00 AM nu este una dintre plăcerile mele... plus că uneori devine din ce în ce mai greu să te pierzi prin lumea adulților...
mi-e dor de vremurile când eram adolescentă, când totul părea așa de dificil, dar comparativ cu prezentul, era mult mai ușor...
in albul pur și imaculat pe care îl afișează inițial ajunge la sfârșit să devină neagră, murdară ... plus că ne aduce stări de oboseală...
a fost o săptămână lunga...trezitul la ora 5:00 AM nu este una dintre plăcerile mele... plus că uneori devine din ce în ce mai greu să te pierzi prin lumea adulților...
mi-e dor de vremurile când eram adolescentă, când totul părea așa de dificil, dar comparativ cu prezentul, era mult mai ușor...
miercuri, 15 februarie 2012
asa e viața
prefer să trăiesc prin lumea copiilor... și probabil preluasem prea multe lucruri din trăsăturile lor ... iertarea, răbdarea, sinceritatea, înțelegerea, iubirea...
mereu am spus că e foarte bine atât timp cât sunt în lumea lor ... viața reală e cruntă, e dură și te obligă să devii precaut, chiar nesimțit....
de când lucrez am început să mă simt că trăiesc ca în junglă, unde dacă ești cel mai puternic - supraviețuiești, altfel... e vai de tine...
am învățat că dacă îmi pasă prea mult de celălalt devin vulnerabilă... pentru că celălalt când va avea ocazia mă va ataca cum poate...
am învățat că niciodată nu poți avea încredere în nimeni... pentru că la un moment dat îți întorc destăinuirile, vorbele înapoi...
am învățat că mulți sunt preocupați în a judeca modul în care arăți, te îmbraci fără a mai lua în seamă ce fel de om ești...
am învățat că nu studiile te fac om... dar te ajută să fii privit altfel...
am învățat să fiu privită de sus de persoane care nu ar avea motive să facă lucrul acesta... și să nu mă supăr pentru că mă tratează urât...
am învățat multe lucruri... și nu mi-am terminat lecțiile ... încă învăț... și nu îmi place deloc că trebuie să le învăț... aș vrea să nu trebuiască...
aș vrea să pot rămâne intactă la toate influențele... aș vrea să rămân fără să cunosc toate răutățile... aș vrea...
mereu am spus că e foarte bine atât timp cât sunt în lumea lor ... viața reală e cruntă, e dură și te obligă să devii precaut, chiar nesimțit....
de când lucrez am început să mă simt că trăiesc ca în junglă, unde dacă ești cel mai puternic - supraviețuiești, altfel... e vai de tine...
am învățat că dacă îmi pasă prea mult de celălalt devin vulnerabilă... pentru că celălalt când va avea ocazia mă va ataca cum poate...
am învățat că niciodată nu poți avea încredere în nimeni... pentru că la un moment dat îți întorc destăinuirile, vorbele înapoi...
am învățat că mulți sunt preocupați în a judeca modul în care arăți, te îmbraci fără a mai lua în seamă ce fel de om ești...
am învățat că nu studiile te fac om... dar te ajută să fii privit altfel...
am învățat să fiu privită de sus de persoane care nu ar avea motive să facă lucrul acesta... și să nu mă supăr pentru că mă tratează urât...
am învățat multe lucruri... și nu mi-am terminat lecțiile ... încă învăț... și nu îmi place deloc că trebuie să le învăț... aș vrea să nu trebuiască...
aș vrea să pot rămâne intactă la toate influențele... aș vrea să rămân fără să cunosc toate răutățile... aș vrea...
miercuri, 8 februarie 2012
May Mood
Ți-am promis că nu te voi mai căuta niciodată...
Ți-am promis că nu îți voi mai scrie niciodată...
Ți-am promis... și sper să îmi pot respecta promisiunea... deși aș dori din toată inima să o încalc... dar ... sper să nu uiți ...
Am promis și altora că nu îți voi mai scrie...
Știi tu ... sunt norme sociale care nu îmi dau voie sa îți vorbesc... să îți destăinuiesc...
Ce mai pot face...?
Sper să îți ies in drum... ori să îmi ieși in drum ... să te privesc ... îmbrățișez... și să merg mai departe.... până următoarea dată...
Atât mi-a rămas... voia sorții ...
(curios e că simți când mi-e dor de tine ... întotdeauna simți ... )
Ți-am promis că nu îți voi mai scrie niciodată...Ți-am promis... și sper să îmi pot respecta promisiunea... deși aș dori din toată inima să o încalc... dar ... sper să nu uiți ...
Am promis și altora că nu îți voi mai scrie...
Știi tu ... sunt norme sociale care nu îmi dau voie sa îți vorbesc... să îți destăinuiesc...
Ce mai pot face...?
Sper să îți ies in drum... ori să îmi ieși in drum ... să te privesc ... îmbrățișez... și să merg mai departe.... până următoarea dată...
Atât mi-a rămas... voia sorții ...
(curios e că simți când mi-e dor de tine ... întotdeauna simți ... )
luni, 23 ianuarie 2012
sesiune
am ajuns la prima sesiune din anul III ...
uneori mă gândesc ca fac prea multe lucruri deodată şi nu ştiu cât de bine reuşesc sa le fac ...
pe lângă facultate am serviciul, cursuri de perfecţionare, câteva proiecte europene, casa, mâncarea ... şi uneori mă simt prea tânără ca să am atâtea responsabilităţi...
sunt zile în care îmi doresc să nu fac nimic ... ci doar să stau în pat sau să mă aranjez și să ies in oraș la cumpărături, la pierdut vremea prin magazine sau la o ciocolată caldă... dar nnu reușesc..
nu-i nimic insă... simt doar aceste responsabilități mult mai accentuat când intru în sesiune și presiunea este foarte mare... încă un an de facultate și apoi încă vreo alți patru :)) și gata!
Sesiunea aceasta este destul de greluță, în special din cauza restanței mele din anul I - din șase posibilități de a da examenul eu m-am prezentat o singură dată din anumite motive... și nu am reușit să îl iau... este la logică... iar eu nu reușesc să înțeleg prea mult acest gen de logică... așa că zilele acestea am învățat doar logică și mă rog mult de tot să iau examenul ... ca să pot intra în licență!
Oricum nu prea reușesc să înțeleg ce legătură au relațiile publice cu formulele complicate și propozițiile alea codificate în limbaj logic! oricât de mult aș dori să înțeleg logica mea nu reușește să facă aceste conexiuni...
mâine am examenul...
așa obosită mă simt și eu ... și pe la mine Sparky se foiește pe lângă mine și tot plânge să îl mângâi și să îl alint...
sper doar ca paginile mele mâine la examen să nu rămână tot așa albe :D
uneori mă gândesc ca fac prea multe lucruri deodată şi nu ştiu cât de bine reuşesc sa le fac ...pe lângă facultate am serviciul, cursuri de perfecţionare, câteva proiecte europene, casa, mâncarea ... şi uneori mă simt prea tânără ca să am atâtea responsabilităţi...
sunt zile în care îmi doresc să nu fac nimic ... ci doar să stau în pat sau să mă aranjez și să ies in oraș la cumpărături, la pierdut vremea prin magazine sau la o ciocolată caldă... dar nnu reușesc..
nu-i nimic insă... simt doar aceste responsabilități mult mai accentuat când intru în sesiune și presiunea este foarte mare... încă un an de facultate și apoi încă vreo alți patru :)) și gata!
Sesiunea aceasta este destul de greluță, în special din cauza restanței mele din anul I - din șase posibilități de a da examenul eu m-am prezentat o singură dată din anumite motive... și nu am reușit să îl iau... este la logică... iar eu nu reușesc să înțeleg prea mult acest gen de logică... așa că zilele acestea am învățat doar logică și mă rog mult de tot să iau examenul ... ca să pot intra în licență!
Oricum nu prea reușesc să înțeleg ce legătură au relațiile publice cu formulele complicate și propozițiile alea codificate în limbaj logic! oricât de mult aș dori să înțeleg logica mea nu reușește să facă aceste conexiuni...
mâine am examenul...
așa obosită mă simt și eu ... și pe la mine Sparky se foiește pe lângă mine și tot plânge să îl mângâi și să îl alint...
sper doar ca paginile mele mâine la examen să nu rămână tot așa albe :D
Back
prea mult timp nu am mai scris...
nu am mai scris in jurnal... nu am mai scris pe blog... nu am scris nicăieri nimic...
mi-e dor ... revin pe blog-ul meu ...
nu am mai scris in jurnal... nu am mai scris pe blog... nu am scris nicăieri nimic...
mi-e dor ... revin pe blog-ul meu ...
Mood
N-am mai scris de mult... ma înghesuie dorul de a așterne literele sub formă de cuvinte pentru a exprima
luni, 10 octombrie 2011
dor
nu am mai scris de foarte mult timp...
probabil pentru că am ajuns într-o stare în care simt că sunt goală... fără nimic de spus...
probabil pentru că am ajuns într-o stare în care simt că sunt goală... fără nimic de spus...
vineri, 27 mai 2011
new life
totul e bine... totul e calm... totul e frumos...
au fost momente când aș fi vrut să fiu în locul altora... când aș fi vrut să nu simt unele lucruri... dar acum știu că toate au avut un scop... m-au făcut mult mai puternică și au făcut din mine o persoană unică...
au fost momente când mergeam pe mijlocul străzii printre mașini...
au fost momente pe care nu vreau să mi le amintesc si le-am blocat undeva departe... într-un colț de inimă...
au fost perioade când trăiam doar în trecut și trăiam doar din amintiri...
au fost clipe când credeam că toată viața mea va fi o pedeapsă...
dar acum e lumină... e liniște... trăiesc un vis... mereu mă imaginam cum ar fi clipele pe care le trăiesc acum și nu credeam că se vor materializa în realitate...
dar e mai mult decât bine... cum se zice liniștea de după furtună...
nu-mi place deloc rutina zilnică care mă ține departe de soțul meu... dar sâmbătă dimineața e superbă... mă trezesc târziu și el e acolo... și nimic nu ne desparte...
ce viață minunată!!!
au fost momente când aș fi vrut să fiu în locul altora... când aș fi vrut să nu simt unele lucruri... dar acum știu că toate au avut un scop... m-au făcut mult mai puternică și au făcut din mine o persoană unică...
au fost momente când mergeam pe mijlocul străzii printre mașini...
au fost momente pe care nu vreau să mi le amintesc si le-am blocat undeva departe... într-un colț de inimă...
au fost perioade când trăiam doar în trecut și trăiam doar din amintiri...
au fost clipe când credeam că toată viața mea va fi o pedeapsă...
dar acum e lumină... e liniște... trăiesc un vis... mereu mă imaginam cum ar fi clipele pe care le trăiesc acum și nu credeam că se vor materializa în realitate...
dar e mai mult decât bine... cum se zice liniștea de după furtună...
nu-mi place deloc rutina zilnică care mă ține departe de soțul meu... dar sâmbătă dimineața e superbă... mă trezesc târziu și el e acolo... și nimic nu ne desparte...
ce viață minunată!!!
sâmbătă, 14 mai 2011
mai
e mai... e una din lunile mele preferate...
îmi place toamna pentru luna octombrie...
îmi place primăvara pentru luna mai...
În luna mai mă simt ca un mac... probabil acesta este și motivul pentru care am făcut o obsesie sacră pentru maci... nu îmi place să văd aceste flori în mâini nepotrivite pentru că mi se pare că nimeni nu îi prețuiește așa cum fac eu...
e ciudat... dar țin la ei... chiar îi iubesc... tânjesc un an întrec să îi văd... iar uneori... din cauza faptului că viața lor este atât de efemeră nici nu reușesc să îi văd...
anul acesta am primit de două ori maci de la o fetiță... mi-a bucurat două zile nespus de mult... îmi pare rau doar că rezistă atât de puțin...
mă simt ca un mac pentru că pentru o perioadă foarte scurtă... în inima mea apar sentimente și amintiri al căror rost nu îl înțeleg... mi se face dor... dar îmi trece repede... mă simt însă foarte vulnerabilă în această perioadă scurtă... probabil un mic gest ar putea cauza căderea tuturor petalelor...
sunt în transă în prezența acestor flori... nu înțeleg de ce... devine din ce în ce mai obsesiv... îmi plac... și aș iubi să văd maci pierduți în zăpadă în luna ianuarie...
îmi place toamna pentru luna octombrie...
îmi place primăvara pentru luna mai...
În luna mai mă simt ca un mac... probabil acesta este și motivul pentru care am făcut o obsesie sacră pentru maci... nu îmi place să văd aceste flori în mâini nepotrivite pentru că mi se pare că nimeni nu îi prețuiește așa cum fac eu...e ciudat... dar țin la ei... chiar îi iubesc... tânjesc un an întrec să îi văd... iar uneori... din cauza faptului că viața lor este atât de efemeră nici nu reușesc să îi văd...
anul acesta am primit de două ori maci de la o fetiță... mi-a bucurat două zile nespus de mult... îmi pare rau doar că rezistă atât de puțin...
mă simt ca un mac pentru că pentru o perioadă foarte scurtă... în inima mea apar sentimente și amintiri al căror rost nu îl înțeleg... mi se face dor... dar îmi trece repede... mă simt însă foarte vulnerabilă în această perioadă scurtă... probabil un mic gest ar putea cauza căderea tuturor petalelor...
sunt în transă în prezența acestor flori... nu înțeleg de ce... devine din ce în ce mai obsesiv... îmi plac... și aș iubi să văd maci pierduți în zăpadă în luna ianuarie...
sâmbătă, 16 aprilie 2011
strange feeling
sâmbăta trecută mi s-a întâmplat cel mai ciudat lucru... era un vânt cumplit, aveam căștile în urechi... mergeam îngândurată. deodată un bătrân se oprește lângă mine și văd că spune ceva... îmi scot căștile și îl rog să repede ce a zis...
Nu vă supărați... lucrați cumva la Asociația X?
Asociația aceasta X purta un nume destul de comunist și nu îmi suna deloc cunoscut... îi răspund liniștită Nu! și dau să plec... dar el începe a-mi bâigui ceva despre suflete... mă uit la el ciudat și îi zic Nu înțeleg ce vreți să spuneți!. Atunci ochii i se umplură de lacrimi, îi ridică în sus Nu vreau să vă supărați! Semănați perfect cu soția mea care a murit acum doi ani... și m-am gândit că poate sunteți ea... M-am panicat puțin întrucât nu era nimeni în jur...
Vă dau un leu dacă asta vreți. I-am spus crezând că încearcă să mă impresioneze... Mi-a zis că nu îi trebuie banii mei... Eu vreau să vorbesc cu dumneata... cred că prin tine pot vorbi cu soția mea. Clar că aici m-am panicat rău de tot. Am scos un leu din buzunar și i l-am pus în mână, mi-am pus căștile înapoi în urechi și am luat-o repede la pas... L-am auzit strigându-mi Nu, te rog, nu pleca și începu să plângă... Eram speriată... Și am mers vreo cinci minute fără să mă întorc... Când m-am întors să văd ce face l-am văzut încremenit în același loc în care l-am lăsat... iar tot corpul parcă exprima doar dezamăgire... pierdea din nou ceva ce nu avusese niciodată...
Mi-a fost milă de el... gândându-mă la sentimentul care l-a cuprins... și poate atât de multe amintiri... atât de mult dor, tristețe se resimțea în glasul lui...
Nu vă supărați... lucrați cumva la Asociația X?
Asociația aceasta X purta un nume destul de comunist și nu îmi suna deloc cunoscut... îi răspund liniștită Nu! și dau să plec... dar el începe a-mi bâigui ceva despre suflete... mă uit la el ciudat și îi zic Nu înțeleg ce vreți să spuneți!. Atunci ochii i se umplură de lacrimi, îi ridică în sus Nu vreau să vă supărați! Semănați perfect cu soția mea care a murit acum doi ani... și m-am gândit că poate sunteți ea... M-am panicat puțin întrucât nu era nimeni în jur...
Vă dau un leu dacă asta vreți. I-am spus crezând că încearcă să mă impresioneze... Mi-a zis că nu îi trebuie banii mei... Eu vreau să vorbesc cu dumneata... cred că prin tine pot vorbi cu soția mea. Clar că aici m-am panicat rău de tot. Am scos un leu din buzunar și i l-am pus în mână, mi-am pus căștile înapoi în urechi și am luat-o repede la pas... L-am auzit strigându-mi Nu, te rog, nu pleca și începu să plângă... Eram speriată... Și am mers vreo cinci minute fără să mă întorc... Când m-am întors să văd ce face l-am văzut încremenit în același loc în care l-am lăsat... iar tot corpul parcă exprima doar dezamăgire... pierdea din nou ceva ce nu avusese niciodată...
Mi-a fost milă de el... gândându-mă la sentimentul care l-a cuprins... și poate atât de multe amintiri... atât de mult dor, tristețe se resimțea în glasul lui...
bad day
îl văzu de departe... nu îl recunoscu de la început... însă ca și prima dată îi atrase atenția... ar fi vrut ca și el să o vadă la fel cum îl vedea ea pe el... totul în jurul lui dispare iar tot ce poate vedea e el... era ascuns în mister sub umbrelă întrucât nu îi putea vedea fața... mersul lui îi reînvie amintiri pe care încerca să le uite... nici ea nu știa dacă îi erau dragi acele amintiri sau dacă le ura... oricum simți un fior ușor care i se strecură pe mâinile reci ce începură să îi tremure...
își aminti doar o altă zi de primăvară... dar frumoasă... ea îi șopti Știi că țin la tine? El rămase puțin gânditor, apoi zâmbi și îi spuse Oare cum e posibil să nu te iubească cineva? ... Nu i-a răspuns cum ar fi vrut ea, dar nici ea nu credea că ține la el...
Îi dispăru din minte aceste gânduri... și își aținti privirile asupra umbrelei parcă dorind să vadă prin ea... El trecu pe lângă ea... Privirea lui fixă îi aminti cât de mult se străduiește să nu îl urască... Îl privi adânc încât el își întoarse privirea... iar ei îi răsuna în minte aceleași vorbe pe care i le șoptise mai bine de un an... Indiferent ce ar face, unde ar merge... e întotdeauna în spatele ei.
[pasaj Maci de iarnă]
își aminti doar o altă zi de primăvară... dar frumoasă... ea îi șopti Știi că țin la tine? El rămase puțin gânditor, apoi zâmbi și îi spuse Oare cum e posibil să nu te iubească cineva? ... Nu i-a răspuns cum ar fi vrut ea, dar nici ea nu credea că ține la el...
Îi dispăru din minte aceste gânduri... și își aținti privirile asupra umbrelei parcă dorind să vadă prin ea... El trecu pe lângă ea... Privirea lui fixă îi aminti cât de mult se străduiește să nu îl urască... Îl privi adânc încât el își întoarse privirea... iar ei îi răsuna în minte aceleași vorbe pe care i le șoptise mai bine de un an... Indiferent ce ar face, unde ar merge... e întotdeauna în spatele ei.
[pasaj Maci de iarnă]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)