Astazi

Cracovia                                                                                                                    23 decembrie 2012


În primăvară dacă m-ar fi întrebat cineva ce voi face de Crăciun, i-aș fi spus ca voi sta acasă, vom merge în vizită la familiile noastre și vom sărbători ca în fiecare an. Câteva luni mai târziu, mai exact la sfârșitul lunii mai, a apărut șansa  de a ne muta din România și să venim în Polonia. Eu nu m-am mutat din Iulie in Polonia, deoarece aveam sesiunea, examenul de licență la facultate si apoi examenul de definitivat in învățământ, dar Cristi s-a mutat. După ce el a stat aici un pic mai bine de două luni, și după ce eu am terminat toate examenele foarte foarte bine, am venit și eu in Polonia. Și așa se face că anul acesta suntem doar noi doi de Crăciun.

Suntem in Cracovia. Prima impresie asupra acestui oraș, chiar din primele ore petrecute aici a fost una bună: deși totul părea conservat undeva prin anii 1850, totul părea foarte curat. Mi-a plăcut foarte mult, iar schimbarea mi-a prins foarte bine. Despre primele luni petrecute aici și drumul până în Polonia voi povesti altădată. Astăzi mă gândesc doar că mâine este Crăciunul și îmi e foarte dor de acasă, îmi e chiar dor și de Iași, până chiar și de anumite persoane cu care nu eram într-o legătura foarte bună. Știu că se poate ca totul să fie accentuat de spiritul Crăciunului, dar nu prea mă consolează cu nimic acest gând.

E primul Crăciun pe care îl petrec doar eu și soțul meu, fără a avea pe nimeni altcineva cu noi...
Și este și primul Crăciun în care amândoi lucrăm și nu prea apucăm de fapt să petrecem prea mult timp împreună... .... Sper ca lucrurile să fie mai bine anul viitor...

***

Persoane care te fac sa privesti spre ziua de maine

Dacă ar fi să mă reîntorc la o postare mai veche de pe acest blog, mi-aș revedea dorințele mele atât de limitate de șansele ce le aveam în țară mea natală. Acum un an în urmă tot ce vedeam în viața mea era să ajung o educatoare foarte bună și să încerc să ajung directoare de grădiniță și apoi inspectoare.

Însă viața chiar e plină de multe cotituri la care nu te aștepți... Apar persoane la care nu te aștepți, persoane de care te atașezi, persoane care îți influențează cursul vieții, persoane care te motivează... Apar șanse în viață pe care trebuie să fii atent să nu le ratezi.

Undeva în primăvară am trecut prin multe schimbări și am descoperit în mine unele trăsături pe care nu le cunoaștem. Am cunoscut în mine unele dorințe care nu au existat înainte.... Deodată am simțit că sunt atât de tânără și că încă pot face atât de multe lucruri în viața mea. Deodată am înțeles că sunt abia la începutul unei cărări, cărare ce mă poate duce pe un drum foarte mare, dacă nu ma rătăcesc.

Cel mai important, in urma unei imagini ce am găsit-o pe facebook mi-am îndreptat gândul înspre persoanele care au o influență în viața mea, care cumva îmi influențează deciziile, care mă motivează.

Sunt datoare multor persoane pentru dezvoltarea mea individuală ca om și ca și caracter, dar sunt recunoascătoare doar cuiva pentru motivația pe care a stârnit-o în interiorul meu. E frumos și plăcut când cineva reușește să deschidă astfel de sentimente, când cineva reușește să te facă să îți dorești mai mult.  Nu cred că persoana respectivă este conștientă de cât de mult m-a ajutat și asta e puțin ciudat... Dar, oricum, sunt încântată că la întrebarea Și mâine? eu dețin acum un răspuns - pentru măine lucrez prin ziua de astăzi pe care o trăiesc cât mai bine și fac totul așa încât mâine să ne fie bine. Dar știu că îmi doresc să ajung cât mai departe în ziua de mâine și să fac cât mai multe pentru dezvoltarea și realizarea mea interioară.

Vis 2

Mă îndreptam spre altă țară. Tu conduceai. Eu vorbeam mult și îți povesteam tot felul de nebunii. Mă uitam pe geam și admiram toate clădirile, oamenii.
La un moment dat mi-a sunat telefonul.
- Bună! Da, suntem bine, mai avem 8 ore și ajungem. Tu cum ești acolo? ... Da, mie mi-e somn tare. Te mai sun! Te iubesc!
Nu îmi amintesc să îți fi mai spus ceva dar când m-am trezit tu dormeai și te-am întrebat prin somn ce faci, și mi-ai zis că din moment ce am adormit și nu am mai zis nimic te-a luat și pe tine somnul și ai parcat.
M-am trezit brusc după nu știu cât timp, în zgomotul puternic al multor claxoane, în față văzând două tiruri care au trecut ca prin noi, dar noi totuși eram teferi.
- Nu știu de ce ai parcat exact în mijlocul intersecției, dar cel puțin nu am pățit nimic. Hai să căutăm un loc de parcare mai sigur.
Ne-am întors puțin înapoi cu mașina și am intrat pe o poartă mare.
_ Aici sigur nu o sa ne deranjeze nici o altă mașină, mi-ai spus.
Am privit pe partea dreaptă și am văzut o groapă adâncă de vreo 2 metri.Alături de groapă erau alte mormane de pământ în capul cărora se aflau câte o cruce. Privind, singura priveliște disponibilă erau mormane de pământ pecetluite cu câte o cruce.
Am răsuflat ușurată gândindu-ma că într-adevăr, în cimitir nu prea trec mașini.
Dar tu ai zis că trebuie să acoperim mașina ca să nu intre lumina și să putem dormi până ne vom simți destul de odihniți încât să putem porni din nou la drum. Ai acoperit toată mașina cu o bucată de material, dar neavând lumină simțeam ca și cum nu aș fi putut respira și o presiune mă apăsa pe piept. Te-am rugat să dai puțin materialul la o parte să văd puțină lumină. Am adormit pentru nu știu cât timp.
Când ne-am trezit ne simțeam foarte odihniți și ne-am reîntors pe drum.
Reajunși în intersecția unde parcaserăm noi inițial am văzut multă agitație.
- Cred că a fost un accident, ți-am spus eu.
Când am trecut însă mai aproape am reușit să vedem de mai aproape...
- Dar, mașina aia seamănă foarte mult cu a ta... am zis eu.
- Stai! Dar e același număr, așa ceva nu este posibil! ai replicat tu, destul de agitat.
Apoi am putut vedea o mașină de salvare spre care îndreptau un corp pe patul de salvare...
Oh, era corpul meu acolo... eram eu! Dar totuși eu eram în mașina... Deodată am simțit o durere sfâșietoare... Nu mai simțeam aerul intrând în plămâni... toate funcțiile organismului nu funcționau, dar durerea persista în dreptul pieptului...
Eu... eu nu mai eram...

Vis1

să îți povestesc...

Castelul în care copilărise și devenise domnița atât de frumoasă era invadat de o armata cu soldați îmbrăcați cu cele mai frumoase armuri... Totul s-a întâmplat brusc. Deodată toate slujnicile, oamenii de la castel au început să alerge în toate direcțiile încercând să găsească un loc unde să se ascundă, să poată scăpa de soldații ce nu păreau că ar avea în gând să cruțe pe cineva. 

Ea încercă să se strecoare prin mulțimea agitată dar îi era imposibil să se deplasese... În toată această forfotă zări un pui de pisică ce era la fel de pierdut și speriat ca și ea. Se îndreptă spre el, îl ridică repede în brațe și îl strânse puternic ca și cum ar fi simțit că în brațe cu acel pisic va reuși să scape. La un moment dat holurile castelului rămaseră goale, singurul sunet ce-l putea auzi fiind pașii atacatorilor care păreau să se aproprie tot mai rapid... Încercă să alerge mai repede, în speranța că poate va găsi un loc unde să se ascundă, dar parca toate ușile holului dispărură și ea rătăcea ca într-un labirint. La un moment dat zări un chip de femeie speriat, și parcă se mai liniști, dar continuă să se grăbească... gând ajunse mai aproape de aceasta descoperi că femeia ce o văzuse nu părea să se grăbească nicăieri, avea o privire speriată și pierdută și tot murmura aceleași cuvinte "vin! vin! vin!". Își dădu seama că nu i-ar fi de ajutor și fata continuă să alerge în speranța că va găsi un ajutor. La un moment dat pe holul ce părea că nu se mai termină apăru un bărbat mai îîn vărstă.
- Domniță, ascunde-te! Eu le voi sta în cale invadatorilor iar tu caută-ți un loc să te ascunzi. O strânse de braț în timp ce îi spuse toate acestea.
Dar deja pașii se auzeau tot mai aproape și tot mai mulți.
- Repede, ascunde-te după o draperie!
Bătrânul rămase pe hol pierdut, în timp ce ea îmbrățisă puiuțul de pisică și îi șopti "Te rog să nu plângi, sunt cu tine!". Se ascunse în spetele unei draperii groase și lungi și văzu cum soldații intrasera pe hol și îl prinseră pe bătrân legându-i mâinile cu sfoară și împingându-l. Aproape răsuflă ușurată crezând că aceștia se îndepărtează când unul dintre soldați lovi peste draperie și dădu la o parte draperia, descoperindu-i ascunzătoarea.
- Ce am găsit noi aici!? întrebă unul dintre ei.
O luară și pe ea și o lăsară cu pisicul în brațe.
- O vom duce la conducătorul nostru.
După un drum lung în care privi cu deznădejde culoarele, tablourile, ornamentele... Ajunsă în curtea castelului putu regăsi multe fețe ce le cunoștea... Pe chipul acestora putea citi doar deznădejde... Ea era speriată, dar își strângea pisicul tare.
Deodată apăru un soldat a cărui armură era mai strălaucitoare și mai frumoasă. Pe umăr avea inscripționată o frunză de stejar.
Ea simți un tremur și mai mare în tot corpul. El îi analiză pe toți aflați. Făcu un singur semn și toți trebuiră să
pornească.
Fata porni și ea, neștiind încotro se îndreaptă și ce soartă o așteaptă.
La un moment dat simți că este privită de conducătorul armatei, dar nu îndrăzni să ridice privirea...
Merseră mult, picioarele o dureau și tot corpul îl simțea obosit și greu. Pisicul o privea cu ochii umezi.
Ajunseră la un alt castel. Pe rând conducătorul începuse să împartă sarcini tuturor celor luați captivi. Dar parcă pe ea o ocolea.
Atunci își ridică și ea privirea și descoperi unn barbat chipes, al carui chip nu părea la fel de dur ca și vocea ce dădea ordine.
Toți ceilalți fuseseră duși înspre noile lor îndatoriri, curtea noului castel rămânând goală. Doar ea rămase mică între ziduri.
- Mă poți trimite oriunde dorești, dar te rog, lasă-ma să păstrez pisicul... E micuț și speriat...
- Nu te trimit nicăieri! Poți păstra pisicul...
Pentru prima dată simți vocea conducătorului fiind chiar blândă și liniștitoare, dar ea era încă agitată și nesigură.
Îl privi.
- Și poți avea tot ce dorești... Pentru că de astăzi vei fi  doar a mea...
Simțise deodată sentimentele acestuia, dar nu și o eliberare... Era captivă în lumea lui și datoare sentimentelor
lui...
Îi zâmbi...
Acesta o privi... Și o luă de mână...
Aceasta rămase cu privirea lui întipărită... și închise ochii.

astăzi

visez... dar până și visele încalcă normele....

innocence lost

plouă... e bine... e ca și cum cerul ar vărsa lacrimi în locul meu... e ca și cum întreaga natură suferă acum pentru mine, însă prefer să îmi spun că e doar pentru ca mâine totul să fie mai frumos, mai curat, mai luminos.
o perioadă mi-au lipsit cuvintele... apoi a intervenit o schimbare și mă simt atacată de gânduri, cuvinte...
oscilez între stări, între fericire și tristețe, între speranță și deznădejde... tic tac tic tac
niciodată timpul nu a trecut așa de diferit ...
mă simt rău... nu am vrut să zic, să recunosc... dar poate dacă recunosc trec mai ușor peste! mă simt pierdută. Însă sunt puternică și mă mențin pe linia de plutire! Trebuie! Știu că după furtună se face senin și frumoooos! Și doar dupa furtună poți vedea cât și aprecia cât este de frumos totul! Va fi frumos! Va fi bine!

...

nu știu ce titlu aș putea să pun ... mă gândeam la ceva care să surprindă starea pe care o am ... dar nu am reușit să găsesc nici un cuvânt care să se potrivească ...

nici nu știu ce să scriu ....

nimic mai mult... ascult doar versurile ...

I am so tired

iarna e mereu prea lungă... iarna mi se pare cel mai contradictoriu anotimp... d
in albul pur și imaculat pe care îl afișează inițial ajunge la sfârșit să devină neagră, murdară ... plus că ne aduce stări de oboseală...
a fost o săptămână lunga...trezitul la ora 5:00 AM nu este una dintre plăcerile mele... plus că uneori devine din ce în ce mai greu să te pierzi prin lumea adulților...
mi-e dor de vremurile când eram adolescentă, când totul părea așa de dificil, dar comparativ cu prezentul, era mult mai ușor...

asa e viața

prefer să trăiesc prin lumea copiilor... și probabil preluasem prea multe lucruri din trăsăturile lor ... iertarea, răbdarea, sinceritatea, înțelegerea, iubirea...
mereu am spus că e foarte bine atât timp cât sunt în lumea lor ... viața reală e cruntă, e dură și  te obligă să devii precaut, chiar nesimțit....
de când lucrez am început să mă simt că trăiesc ca în junglă, unde dacă ești cel mai puternic - supraviețuiești, altfel... e vai de tine...
am învățat că dacă îmi pasă prea mult de celălalt devin vulnerabilă... pentru că celălalt  când va avea ocazia mă va ataca cum poate...
am învățat că niciodată nu poți avea încredere în nimeni... pentru că la un moment dat îți întorc destăinuirile, vorbele înapoi...
am învățat că mulți sunt preocupați în a judeca modul în care arăți, te îmbraci fără a mai lua în seamă ce fel de om ești...
am învățat că nu studiile te fac om... dar te ajută să fii privit altfel...
am învățat să fiu privită de sus de persoane care nu ar avea motive să facă lucrul acesta... și să nu mă supăr pentru că mă tratează urât...
am învățat multe lucruri... și nu mi-am terminat lecțiile ... încă învăț... și nu îmi place deloc că trebuie să le învăț... aș vrea să nu trebuiască...

aș vrea să pot rămâne intactă la toate influențele... aș vrea să rămân fără să cunosc toate răutățile... aș vrea...

May Mood

Ți-am promis că nu te voi mai căuta niciodată...
Ți-am promis că nu îți voi mai scrie niciodată...
Ți-am promis... și sper să îmi pot respecta promisiunea... deși aș dori din toată inima să o încalc... dar ... sper să nu uiți ...
Am promis și altora că nu îți voi mai scrie...
Știi tu ... sunt norme sociale care nu îmi dau voie sa îți vorbesc... să îți destăinuiesc...
Ce mai pot face...?
Sper să îți ies in drum... ori să îmi ieși in drum ... să te privesc ... îmbrățișez... și să merg mai departe.... până următoarea dată...
Atât mi-a rămas... voia sorții ... 

 (curios e că simți când mi-e dor de tine ... întotdeauna simți ... )

sesiune

am ajuns la prima sesiune din anul III ...
uneori mă gândesc ca fac prea multe lucruri deodată şi nu ştiu cât de bine reuşesc sa le fac ...
pe lângă facultate am serviciul, cursuri de perfecţionare, câteva proiecte europene, casa, mâncarea ...  şi uneori mă simt prea tânără ca să am atâtea responsabilităţi...
sunt zile în care îmi doresc să nu fac nimic ... ci doar să stau în pat sau să mă aranjez și să ies in oraș la cumpărături, la pierdut vremea prin magazine sau la o ciocolată caldă... dar nnu reușesc..
nu-i nimic insă... simt doar aceste responsabilități mult mai accentuat când intru în sesiune și presiunea este foarte mare... încă un an de facultate și apoi încă vreo alți patru :)) și gata!
Sesiunea aceasta este destul de greluță, în special din cauza restanței mele din anul I - din șase posibilități de a da examenul eu m-am prezentat o singură dată din anumite motive... și nu am reușit să îl iau... este la logică... iar eu nu reușesc să înțeleg prea mult acest gen de logică... așa că zilele acestea am învățat doar logică și mă rog mult de tot să iau examenul ... ca să pot intra în licență!
Oricum nu prea reușesc să înțeleg ce legătură au relațiile publice cu formulele complicate și propozițiile alea codificate în limbaj logic! oricât de mult aș dori să înțeleg logica mea nu reușește să facă aceste conexiuni...
mâine am examenul...

așa obosită mă simt și eu ... și pe la mine Sparky se foiește pe lângă mine și tot plânge să îl mângâi și să îl alint...
sper doar ca paginile mele mâine la examen să nu rămână tot așa albe :D

Back

prea mult timp nu am mai scris...
nu am mai scris in jurnal... nu am mai scris pe blog... nu am scris nicăieri nimic...
mi-e dor ... revin pe blog-ul meu ...

Mood

N-am mai scris de mult... ma înghesuie dorul de a așterne literele sub formă de cuvinte pentru a exprima