Vis 2

Mă îndreptam spre altă țară. Tu conduceai. Eu vorbeam mult și îți povesteam tot felul de nebunii. Mă uitam pe geam și admiram toate clădirile, oamenii.
La un moment dat mi-a sunat telefonul.
- Bună! Da, suntem bine, mai avem 8 ore și ajungem. Tu cum ești acolo? ... Da, mie mi-e somn tare. Te mai sun! Te iubesc!
Nu îmi amintesc să îți fi mai spus ceva dar când m-am trezit tu dormeai și te-am întrebat prin somn ce faci, și mi-ai zis că din moment ce am adormit și nu am mai zis nimic te-a luat și pe tine somnul și ai parcat.
M-am trezit brusc după nu știu cât timp, în zgomotul puternic al multor claxoane, în față văzând două tiruri care au trecut ca prin noi, dar noi totuși eram teferi.
- Nu știu de ce ai parcat exact în mijlocul intersecției, dar cel puțin nu am pățit nimic. Hai să căutăm un loc de parcare mai sigur.
Ne-am întors puțin înapoi cu mașina și am intrat pe o poartă mare.
_ Aici sigur nu o sa ne deranjeze nici o altă mașină, mi-ai spus.
Am privit pe partea dreaptă și am văzut o groapă adâncă de vreo 2 metri.Alături de groapă erau alte mormane de pământ în capul cărora se aflau câte o cruce. Privind, singura priveliște disponibilă erau mormane de pământ pecetluite cu câte o cruce.
Am răsuflat ușurată gândindu-ma că într-adevăr, în cimitir nu prea trec mașini.
Dar tu ai zis că trebuie să acoperim mașina ca să nu intre lumina și să putem dormi până ne vom simți destul de odihniți încât să putem porni din nou la drum. Ai acoperit toată mașina cu o bucată de material, dar neavând lumină simțeam ca și cum nu aș fi putut respira și o presiune mă apăsa pe piept. Te-am rugat să dai puțin materialul la o parte să văd puțină lumină. Am adormit pentru nu știu cât timp.
Când ne-am trezit ne simțeam foarte odihniți și ne-am reîntors pe drum.
Reajunși în intersecția unde parcaserăm noi inițial am văzut multă agitație.
- Cred că a fost un accident, ți-am spus eu.
Când am trecut însă mai aproape am reușit să vedem de mai aproape...
- Dar, mașina aia seamănă foarte mult cu a ta... am zis eu.
- Stai! Dar e același număr, așa ceva nu este posibil! ai replicat tu, destul de agitat.
Apoi am putut vedea o mașină de salvare spre care îndreptau un corp pe patul de salvare...
Oh, era corpul meu acolo... eram eu! Dar totuși eu eram în mașina... Deodată am simțit o durere sfâșietoare... Nu mai simțeam aerul intrând în plămâni... toate funcțiile organismului nu funcționau, dar durerea persista în dreptul pieptului...
Eu... eu nu mai eram...

Vis1

să îți povestesc...

Castelul în care copilărise și devenise domnița atât de frumoasă era invadat de o armata cu soldați îmbrăcați cu cele mai frumoase armuri... Totul s-a întâmplat brusc. Deodată toate slujnicile, oamenii de la castel au început să alerge în toate direcțiile încercând să găsească un loc unde să se ascundă, să poată scăpa de soldații ce nu păreau că ar avea în gând să cruțe pe cineva. 

Ea încercă să se strecoare prin mulțimea agitată dar îi era imposibil să se deplasese... În toată această forfotă zări un pui de pisică ce era la fel de pierdut și speriat ca și ea. Se îndreptă spre el, îl ridică repede în brațe și îl strânse puternic ca și cum ar fi simțit că în brațe cu acel pisic va reuși să scape. La un moment dat holurile castelului rămaseră goale, singurul sunet ce-l putea auzi fiind pașii atacatorilor care păreau să se aproprie tot mai rapid... Încercă să alerge mai repede, în speranța că poate va găsi un loc unde să se ascundă, dar parca toate ușile holului dispărură și ea rătăcea ca într-un labirint. La un moment dat zări un chip de femeie speriat, și parcă se mai liniști, dar continuă să se grăbească... gând ajunse mai aproape de aceasta descoperi că femeia ce o văzuse nu părea să se grăbească nicăieri, avea o privire speriată și pierdută și tot murmura aceleași cuvinte "vin! vin! vin!". Își dădu seama că nu i-ar fi de ajutor și fata continuă să alerge în speranța că va găsi un ajutor. La un moment dat pe holul ce părea că nu se mai termină apăru un bărbat mai îîn vărstă.
- Domniță, ascunde-te! Eu le voi sta în cale invadatorilor iar tu caută-ți un loc să te ascunzi. O strânse de braț în timp ce îi spuse toate acestea.
Dar deja pașii se auzeau tot mai aproape și tot mai mulți.
- Repede, ascunde-te după o draperie!
Bătrânul rămase pe hol pierdut, în timp ce ea îmbrățisă puiuțul de pisică și îi șopti "Te rog să nu plângi, sunt cu tine!". Se ascunse în spetele unei draperii groase și lungi și văzu cum soldații intrasera pe hol și îl prinseră pe bătrân legându-i mâinile cu sfoară și împingându-l. Aproape răsuflă ușurată crezând că aceștia se îndepărtează când unul dintre soldați lovi peste draperie și dădu la o parte draperia, descoperindu-i ascunzătoarea.
- Ce am găsit noi aici!? întrebă unul dintre ei.
O luară și pe ea și o lăsară cu pisicul în brațe.
- O vom duce la conducătorul nostru.
După un drum lung în care privi cu deznădejde culoarele, tablourile, ornamentele... Ajunsă în curtea castelului putu regăsi multe fețe ce le cunoștea... Pe chipul acestora putea citi doar deznădejde... Ea era speriată, dar își strângea pisicul tare.
Deodată apăru un soldat a cărui armură era mai strălaucitoare și mai frumoasă. Pe umăr avea inscripționată o frunză de stejar.
Ea simți un tremur și mai mare în tot corpul. El îi analiză pe toți aflați. Făcu un singur semn și toți trebuiră să
pornească.
Fata porni și ea, neștiind încotro se îndreaptă și ce soartă o așteaptă.
La un moment dat simți că este privită de conducătorul armatei, dar nu îndrăzni să ridice privirea...
Merseră mult, picioarele o dureau și tot corpul îl simțea obosit și greu. Pisicul o privea cu ochii umezi.
Ajunseră la un alt castel. Pe rând conducătorul începuse să împartă sarcini tuturor celor luați captivi. Dar parcă pe ea o ocolea.
Atunci își ridică și ea privirea și descoperi unn barbat chipes, al carui chip nu părea la fel de dur ca și vocea ce dădea ordine.
Toți ceilalți fuseseră duși înspre noile lor îndatoriri, curtea noului castel rămânând goală. Doar ea rămase mică între ziduri.
- Mă poți trimite oriunde dorești, dar te rog, lasă-ma să păstrez pisicul... E micuț și speriat...
- Nu te trimit nicăieri! Poți păstra pisicul...
Pentru prima dată simți vocea conducătorului fiind chiar blândă și liniștitoare, dar ea era încă agitată și nesigură.
Îl privi.
- Și poți avea tot ce dorești... Pentru că de astăzi vei fi  doar a mea...
Simțise deodată sentimentele acestuia, dar nu și o eliberare... Era captivă în lumea lui și datoare sentimentelor
lui...
Îi zâmbi...
Acesta o privi... Și o luă de mână...
Aceasta rămase cu privirea lui întipărită... și închise ochii.