Agitată… Când totul în jurul ei se „prăbuşea” mereu trăia senzaţia unei frunze desprinse de pe creanga unui copac, frunza care moare în ultimele secunde de plutire. Dar azi nu – a descoperit! Asemănarea cu o frunză este greşită,. Ea… Ea e ca o păpădie. (Ai să crezi că e o prostie să o compar cu aşa o amărâtă floare, însă, te rog citeşte în continuare.) Iarna speranţelor îi păstrează bulbul viu dându-i putere să aştepte cu nerăbdare primăvara. Când apare o rază de lumină îşi deschide inima încrezătoare şi astfel apare floarea cea foarte cunoscută dar atât de nebăgată în seamă. Ba se află peste tot dar mă întreb oare câţi au acordat cinci secunde pentru a o admira. La fel se întâmplă şi cu sentimentele ei – le găseşti peste tot nearătând spectaculos, astfel încât nimeni nu găseşte necesar să îşi petreacă timpul pentru a afla ce urmează să se întâmple. Însă, dacă totuşi încerci să o rupi, vei descoperi că vei avea de păgubit pentru că te vei alege cu nişte pete pe mână. Nepăsarea îi transformă petalele galbene ale speranţei, uscându-le. Şi uite aşa, deodată se trezeşte fragilă şi prea sensibilă. Orice atingere, adiere o pot distruge. Aşa e şi acum – oricând dispusă să dispară. Ba nu! Deja e ruptă – petalele galbene au suferit prea mult. Dar poate aşa a fost sortit. Acum pluteşte, neştiind unde se duce, neştiind cât va pluti dar având certitudinea ca oriunde, oricând ar cădea ar aduce siguranţa unui nou început – încolţirea unei noi speranţe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu