Scrisoare super

Dragii mei,

M-am născut din unirea unui gamet feminin cu unul masculin. Astfel a luat naştere o nouă celulă, un zigot. Eu sunt. Nu mai mare decât capul unui ac de gămălie. Acolo este tot: culoarea părului, forma degetelor, forma nasului, a feţei. Şi… minune! La patru săptămâni am o inimioară minusculă. Ceasul vieţii a început să bată! O săptămână mai târziu îmi apar mugurii braţelor şi picioarelor, iar în a şasea săptămână am umerii, coatele, genunchii, bazinul şi plămânii dezvoltaţi. Degetele mânuţelor sunt separate şi sistemul digestiv îşi face simţită prezenţe la nouă săptămâni.

Cert este, dragii mei, că la opt săptămâni am înfăţişare umană şi încep să îmi fac simţită prezenţa din plin. Lovesc cu picioarele, mi le strâng, mă mişc dintr-o parte în alta şi dau din braţe în sus şi-n jos. De la 11 săptămâni am un obicei, care dacă va rămâne mai mult decât îmi este necesar, va fi catalogat drept nesănătos – îmi sug degetele.

Deşi este cam strâmt în „cameră” încerc să mă întind şi să fac paşi exersând reflexul mersului. Obosesc repede, totuşi de la 12 săptămâni încep să casc. Noroc că nu mă aude mămica. Sper să facă şi ea mai târziu, la vreo poznă de-a mea cum fac eu la 24 de săptămâni; închid şi deschid ochii intermitent. Exersez de fapt reflexul de clipire.Progresez pe zi ce trece. Sunt o minune. La 26 de săptămâni am în dotare o gamă largă de gesturi şi manifestări. Pot să mă scarpin, să zâmbesc sau să mă încrunt, să plâng sau să sughiţ. Cum am crescut destul de mult îmi place tot mai mult să mă joc exact atunci când mămica vrea să se odihnească. Dar, mişcarea îmi este necesară deoarece a început să se formeze stratul de grăsime de sub piele şi pe zi ce trece sunt tot mai „durduliu”. Plămânii au crescut şi ei, chiar dacă nu sunt maturizaţi. Am peste 900 de grame şi în jur de 33 de centimetri. N-am văzut pe nimeni mai mare în jurul meu. Aşa că sunt cel mai mare.

Să nu trăiţi cu impresia că eu nu aud, nu văd şi nu simt ceea ce se întâmplă atât în micul meu univers cât şi în afara acestuia. Am auzul foarte fin şi de aceea am o plăcere deosebită ca mămica să îmi vorbească des şi cu blândeţe. Am mai mare nevoie ca vocea mamei să fie inconfundabilă în momentul în care mă voi decide că sunt pregătit să „înfrunt” lumea… zgomotele puternice mă agită şi constituie o sursă de stres pentru mine. Dacă totuşi mamy nu mă poate feri în totalitate de tonuri ridicate am un scut de apărare – lichidul amniotic – care amortizează considerabil sunetele. Şi dacă stau bine şi mă gândesc, emoţiile fireşti, cotidiene ale mamei mă vor ajuta să m adaptez uşor la mediul exterior.

V-aţi gândit vreodată cum este posibil ca eu să percep stimulii vizuali încă din viaţa intrauterină? Fenomenul este asemănător celui pe care îl experimentaţi voi când închideţi ochii, orbiţi de lumina puternică a soarelui. Văd umbre în tonuri de portocaliu şi roşu, iar începând cu patru luni, reacţionez la lumină, întorcându-mă cu spatele de fapt, îmi modific poziţia pentru a percepe mai bine sursa luminoasă.

În intervalul cuprins între a 13-a şi a 15-a săptămână îmi stabilesc unele preferinţe culinare deoarece papilele gustative îmi sunt dezvoltate aproape la fel ca şi unei persoane mature. Aşa că lichidul amniotic poate avea miros uneori de ceapă, usturoi, cure şi alte esenţe puternice. Ce pot face? Mama este responsabilă că pune prea mult piper în friptură.În încheiere mi-am propus să vă uimesc. Poate că sună incredibil, dar eu învăţ. Pe lângă aptitudinile de a simţi, auzi şi vedea am şi capacitatea de a învăţa şi de a ţine minte. Bineînţeles că aceste acte nu sunt conştiente ci mai degrabă automate, instinctive. E bine să aveţi această informaţie, poate mai ştiţi, o folosiţi!

De fapt cu doar două luni înainte de naştere mă comport similar cu noul născut, având aceleaşi reacţii şi aceleaşi capacităţi de percepţie a stimulilor. Cum rămâne atunci cu afirmaţia că naşterea reprezintă „kilometrul 0” al fiinţei umane.

Pe curând,

GĂGĂLICEA DIN BURTICĂ